Vanatoare in Romania

vanatoare pentru vanatori, vinatori pentru vinatoare
Articolul precedent:   Articolul urmator:

COPOI ARDELENESC

Istoria, originea

În urma cercetărilor istorico-arheologice, triburile ungare, când au venit în Europa (sec. 6-9), au adus în Bazinul Carpatic pe lângă ogari și câini ciobănești și un fel de copoi cu statura mai robustă. Acest câine – copoiul – aparținea acelor „copoi tătari” denumiți de savanți, originari din Asia Centrală. Acești copoi s-au încrucișat în Europa cu aici existentul „copoi celtic” formând Copoiul Pannon, strămoșul copoiului ardelenesc și a vijlei maghiare. Din această rădăcină s-au format bineînțeles și celelalte rase de copoi ale țărilor din Europa Centrală și de Est, precum copoiul austriac, slovac, polonez și câțiva copoi din regiunea Balcanică. Denumirea oficială FCI.: Hungarian Hound -TRANSYLVANIAN SCENTHOUND-Erdélyi kopó, în latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Cuvântul „kopo” apare pentru prima dată în Oklevélszótár (Dicționar de documente Diploma de vocabular) din 1237: ”Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou”. În 1240: „Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke”. Mai târziu întâlnim cuvântul “kopou”, iar în 1788 apare sub forma de “koppo”. Semnificația cuvântului “kopó” în limba maghiară este “a prinde”, a “înhăța”, “a apuca”. (kopó, kapó, kapni, vadat elkapó= a prinde, a lua, a apuca vânatul). Primele ilustrații, desene, picturi le găsim în Szekesfehervari Codex Albensis din anii 11oo-112o – copoi cu iepure, în Képes Krónika (Cronica Pictată) din anii 1374-1376, pe miniaturile colorate vedem copoi de diferite culori, în pictura regelui maghiar Sigismund într-un codex din sec. 15 se vede un copoi în fața tronului. Pe o cupă de argint gravat din Transilvania din anii 1600 putem vedea doi copoi ajutând la o vânătoare de urși cu lancea. Familiile Rákóczi și Zrínyi aveau cei mai buni copoi, copoiul negru ungar. Este consemnat că principele Rákóczi György (1593-1648) avea ogari și copoi foarte renumiți. În curțile nobiliare ardelenești a existat un efectiv mare de câini de vânătoare. Lângă curțile nobiliare erau construite clădiri pentru copoi și crescătorii de câini (de ex. bucătărie de copoi, lăcașe pentru paznicii de copoi). Numele ocupației era canifer. Locuința caniferilor regelui, sau ai contelui era denumită după rasa de câine cu care se ocupau: ex. Kopó (satul copoiarilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Peszér (canifer), Vizslás etc. Paznicii de câini și copoiarii contelui Thököly István, în anul 1666,vânau în jurul localității Késmárk (Kezmarok, actuala Slovacie) cu ogari, vijle și copoi. Principele transilvănean, Apafi Mihály (1661-169o), avea 54 de vijle, 83 de copoi, 125 de ogari, nobilul Bornemissza József, în secolul al 18-lea, avea 8o de copoi și 25 de ogari. Mare vânător, scriitor și copoiar a fost contele Újfalvi Sándor (Kackó Câțcău, 1792 – Kolozsvár Cluj, 1866). Picturile lui Vastagh György (1834- 1922) făcute în anii 186o reprezintă pe Újfalvi Sándor călare alături de doi copoi și un mistreț, iar pe o altă pictură în ulei apare alături de doi copoi și un urs vânat. Până în sec. al 19-lea copoiul a fost destul de răspândit în Bazinul Carpatic.

Prima descriere a fost făcută de către Pák Dienes în Vadászattudomány în anul 1829: “Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică găsește, hărțuiește, gonește vânatul și între timp latră pe un ton înalt, sunător.” Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit Copoi Maghiar, a mai fost numit copoi de pădure (erdei kopó), copoi roșcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi și cu picioare scurte, copoi negru maghiar etc. Din denumirile de epocă reiese că nu era vorba de aceeași rasă, mai degrabă despre o familie de rase. Dovadă este faptul că la unii indivizi ai rasei și astăzi apar aceste semne deosebite. Schimbările structurale ale bazinului Carpatic – desecările, scăderea suprafețelor păduroase, sunt cauze din care vânătoarea cu copoi s-a restrâns pe zonele muntoase ale Carpaților din Transilvania și Slovacia de azi. Prima înregistrare era în 1886 în «Cartea de Origine a Câinilor de Vânătoare Maghiari» (Magyar Vadászeb Törzskönyv) – înregistrat cu numele Magyar kopó (Copoi Maghiar). În anul 1899 a fost întemeiată MEOE (Asociația Chinologică Maghiară) și până în 1944 copoii au fost înregistrați de către Magyar Vizsla Klub (Clubul de Vijlă Maghiar). În 191o au fost înregistrate câteva exemplare iar în 1941 (în nordul Transilvaniei) au fost înregistrate încă 27 de exemplare, dar cel de al doilea război mondial n-a fost favorabil pentru vânătoarea cu copoi. În Ardeal, prin anii 194o, pandurii “cu pene de cocoș” (kakastollas csendõrök) au folosit copoiul ca și câine de poliție, ceea ce pentru renumele lui de mai târziu n-a fost favorabil. În legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii 19o6, 1921, 1932, 1947, 1976, rasa a fost declarată fiară răpitoare așa că rasa aproape a dispărut. Aceste ordine au decimat serios efectivul și așa redus al copoilor. Probabil pe lângă motive ideologice, aveau și motive de gospodărire a vânatului. Între anii 1944 și 1969 n-a fost înregistrat niciun cuib, după evidența FCI rasa s-a stins total. Totuși în mâna “vânătorilor țărani” au mai rămas copoi (de exemplu și Bogdán Imre -FCI arbitru internațional – după 1944 a avut copoi ardelenesc). Așa că atunci când în anii 196o Dr. Gyõrffy Lajos, medic veterinar al Federației Maghiare a Vânătorilor și Dr. Fodor Tamás, biolog au început să caute exemplare de sânge pur în Ungaria, au venit și în Transilvania pentru împrospătarea de sânge. Prin Bogdán Imre și mai ales prin Dr. Bodor László, medic în Sighetu Marmației, au ajuns la Nyisztor Péter din Sighet, care a avut 7-8 copoi ardelenești rasă pură. De la el au fost cumpărați doi căței, care au fost duși în Ungaria și au fost depuși în Grădina Zoologică din Budapesta fiind numiți Mózsi de Grădina Zoologică (mascul) și Réka de Grădina Zoologică (femela). Mai târziu au găsit și alți copoi ardelenești de rasă pură, care au fost folosiți pentru împrospătarea de sânge. Așa a început revitalizarea rasei cu conducerea lui Dr. Anghi Csaba și a lui Dr. Szederjei Ákos.

În 1966 FCI oficial a recunoscut rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 l-a înlocuit cu numărul 241. Ulterior standardul a suferit mai multe modificări, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăți. La ultima modificare de standard din 2ooo, nu se știe de ce, a fost omisă descrierea detaliată a varietății cu picioare scurte, doar la “Scurtă istorisire” se amintește de această varietate a rasei. Totuși, varietatea de picioare scurte de culoare galben roșcat-albă exista și în Ungaria și în România. În 2004 Guvernul Ungariei a declarat patrimoniu național rasele de origine maghiară, inclusiv Erdélyi kopó (copoiul ardelenesc) prin Anexa 32/2004 (IV. 19) Decizia OGY. Cea mai precisă descriere a rasei provine de la ornitologul și vânătorul Czynk Ede (Brașov, 1851– Brașov, 1899), apărută postmortem în revista de vânătoare în limba germană Waidmannsheil! din anul 19o1 XXI. Nr. 3-4: Die Siebenbürger Bracke. El a postat și câteva poze cu copoii din Sibiu. “…domnii de la țară au organizat vânători bine concepute cu durată de mai multe zile, chiar săptămâni, cu participarea iobagilor, la care întotdeauna au fost prezenți câțiva copoi prinși la lesă, care fie că ei au scotocit vânatul, fie că au fost hărțuiți de oameni, au gonit în fața pușcașilor. Tatăl meu, care s-a născut în 1798, chiar și la vârsta de 84 de ani abia dacă avea fire de păr alb, povestea că bunicul – care a trăit 89 de ani – în tinerețe a vânat zimbrii în munții Gurghiului. La asemenea vânători un rol fundamental îl aveau copoii dârji, puternici, care au mânat zimbrul uriaș, l-au adus în bătaia puștii sau l-au oprit. Ne aducem aminte atât bunicul meu,cât și tatăl meu și eu, că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Cu cca. 4o-5o de ani mai înainte, cu ocazia schimbului de comerț cu Levante, au ajuns în țară și câini străini, dar aceștia n-au putut rezista față de bine stabilizata rasă, denumită Siebenbürger Bracke. Copoii noștri s-au răspândit în tot Ardealul. Atât vânătorii orășeni, domnești, cât și cei de rând îl folosesc și în prezent. Găsim în mod deosebit copoi de foarte bună calitate în zonele montane, păduroase pe întinderea cea mai mare a țării. Câinii pe scurt sunt numiți “Jagdhund” (câine de vânătoare) sau “brackirer” (mânător) mai rar “Bracke” (copoi). Maghiarii-secui îl numesc “kopó”, de aici vine în limba română denumirea de “copoi”. Sașii din Ardeal îl numesc la fel “Jochtangd” (Jagdhund), denumirile Kapo sau Kopó le folosesc mai des. Cele din urmă denumiri au fost preluate de la secui și de români, aceștia trăind în jurul lor.”

Caracterizare generală, folosire.

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este câine de vânătoare străvechi unguresc, caracteristicile i s-au format datorită condițiilor specifice de climă, de relief și condițiilor de vânătoare. Toată înfățișarea denotă noblețe si armonie. Mână și oprește excelent, poate fi folosit pentru căutare și pentru munca de limier. Mirosul deosebit de dezvoltat, caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefnește caracteristic, în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător ce se aude departe. Răpitoarele mai mici cu păr sunt sugrumate, vânatul mare mânat și oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Lucrează individual și departe de conducătorul lui, cu ocazia unei vânători aleargă chiar și 8o-1oo km. Totdeauna se întoarce la locul de pornire. La munca lor caracteristică se folosesc haite mici compuse din trei-cinci copoi, dar lucrează și individual. În Europa se cunosc două feluri de vânători cu copoi, cel apusean și cel răsăritean. Scopul celui apusean este ca haita compusă din mulți copoi să captureze vânatul. Astăzi scopul este mai mult unul sportiv, un cros călare, iar vânătorii călare să se distreze bine. Vânătoarea în stil răsăritean se desfășoară cu unu-trei copoi. Scopul este scularea vânatului care ziua nu se mișcă și gonirea lui către vânătorii care stau pe trecători. Copoiul ardelenesc nu este potrivit pentru vânătoare cu haită de copoi tip apusean. Contele Széchenyi István (1791–1860), baronul englez John Paget (18o8-1892) în 1842 la Câmpia Turzi, baronul Wesselényi Béla (1847-19o4) la Jucu au încercat folosirea în haită a copoiul ardelenesc, dar fără reușită. Rolul principal al copoiului este ținerea urmei fără abatere și căutarea rapidă a unor teritorii imense, lucru pentru care nicio altă rasă nu este potrivită. Copoiul este un câine independent – așa și trebuie să fie – de multe ori lucrează la kilometri distanță de stăpânul său și trebuie să rezolve anumite situații. Copoiul este conștient de valoarea sa și greu se poate dresa. Rănile serioase nici nu le sesizează, dar o apostrofare minimă îl influențează în așa fel încât zile întregi devine inutilizabil. Dacă este învățat cu îndemnare, cu răbdare se poate ajunge la ei la orice, ce poate face un câine, dar zgarda cu cuie, bâta, biciul, în general pedeapsă corporală îl distruge. Nu îi place urmărirea la lesă lungă. Cum se încordează lesa, devine nervos, iar după câteva repetări pierde orice chef de lucru. La goană de mistreț, în măsura posibilităților, să aducem numai câini care au avut contact cu mistreții cel puțin în țarc. Foarte important este să cunoaștem stabilitatea sistemului nervos al câinelui. Parțial trebuie să știm cum reacționează la focul de armă, deoarece la vânătoare cu goană se trag multe focuri de armă, iar un câine cu sistem nervos labil cade în panică și fuge. Pe de altă parte trebuie să fie indiferent și față de gonași, deoarece aceștia strigând și lovind copacii, pot provoca cu ușurință un atac din partea unui câine cu înclinație agresivă. Este o treabă norocoasă dacă prima vânătoare se desfășoară în țarc, deoarece posibilitatea ca să se piardă câinele este minimă și este posibil să se întâlnească cu mistrețul. Crește și posibilitatea ca mistrețul să fie împușcat chiar în fața lui, în felul acesta copoiul va avea senzația de reușită, mai repede îndrăgește goana de mistreț decât să îndrăgească gonirea căpriorilor. La introducerea copoilor (în general a câinilor la mistreți) trebuie să ne străduim ca începătorul să nu poată greși, să nu devină vânător de cerbi sau de căprioare. La vânătoare în țarcuri, copoiul se obișnuiește să se caute în fața liniei de gonași și la ce distanță să mâne vânatul. Pe terenuri libere este bine ca la pornirea liniei gonașilor copoiul tânăr să fie condus la lesă lungă în raport de teren, deoarece cerbul sau căprioara mai sensibilă se întoarce la începutul goanei. Este bine ca în asemenea situații să nu dăm drumul câinelui pasionat până ce „colegii” mai experimentați nu dau de mistreț. În acest caz lătratul de gonire aproape că îi îmbată pe ceilalți copoi, și mai ales cei tineri vor alerga peste munte și punte în direcția lătratului. În asemenea cazuri să desfacem totul de pe copoi nu cumva să se agațe în vreo creangă puternică sau într-un gard. Dacă avem un copoi antrenat și capabil chiar și prima dată nu va istovi vânătoarea pe durata întregii zile. Este eronată părerea că mărimea copoiului poate fi defavorabilă față de mistreț în deset. Părerea celor care vânează cu copoi ardelenești este: chiar dacă se mai întâmplă răniri, nenorociri ce se termină cu moartea câinelui, acestea sunt rare. Aceasta se datorează faptului că, în general, copoii nu se prind în vânat, respectând distanța potrivită, au grijă de sine. Este o însușire foarte bună a multora dintre copoi puternica înclinație de a boci lângă vânatul căzut, ceea ce este foarte util și se poate dezvolta. Mistreții răniți și ascunși în deset trebuie semnalizați la locul exact și îndelungat, până când vânătorul îi dă lovitura de grație. Nici în acest caz nu este potrivit dacă copoiul se prinde de mistrețul rănit și culcat deoarece îndeamnă la fugă și împiedică vânătorul în ochire. S-a întâmplat ca după terminarea goanei, când se considera că toți mistreții împușcați au fost adunați, unul din copoi, rămas liber, a cercetat teritoriul apropiat și a găsit un mistreț neobservat, mort în vegetația deasă, pe care l-a bocit până ce a fost adunat. Dacă n-ar fi fost găsit de copoi și semnalizat perseverent, vânatul ar fi fost pierdut. Obiceiul copoilor de a se pierde deseori la vânătoare pe terenuri mari, nu s-a adeverit întotdeauna. Este adevărat că nu după fiecare goană adunăm tot atâția copoi ca și la pornire, dar la terminarea zilei de vânătoare copoii se reîntorc. Bineînțeles nu este scopul nostru, câinele să colinde singur pădurea, dar copoiul tânăr, obișnuit cu modul actual de vânătoare va înțelege și va respecta marginile goanelor. Numai în cazuri extreme poate să se piardă. Câinele trebuie obișnuit cu metodele actuale de vânătoare. A organiza mai multe goane într-o zi, a parcurge distanțe mai mari între corpuri de pădure cu mașinile de teren este o provocare pentru orice câine. Deseori nu copoii rămân în urmă, ci noi nu avem răbdare să îi așteptăm. Copoiul ardelenesc are un caracter liniștit, echilibrat, totodată hotărât și este temperamental. Nepretențios și ușor adaptabil, nu latră nemotivat. Față de străini este rezervat și bănuitor, dar ține mult la stăpânul lui, pe care îl și apără. Datorită curajului și a fidelității poate deveni un bun câine de pază.

Este prăsit în două varietăți. Una a copoiului ardelenesc cu picioare lungi, cealaltă cu picioare scurte. Cele două varietăți diferă la mărime, culoare și păr. Copoiul cu picioare lungi are înălțimea la greabăn de 55-65 cm, culoarea de bază este negru catifelat cu semne roșii – galbene închise și albe. Copoiul cu picioare scurte la greabăn are 45-5o cm, culoarea de bază roșcată, semne albe apar și la el. Dar să vedem ce scrie Czynk Ede in 19o1: „Copoiul ardelenesc în general este ceva mai mare decât câinii de talie mijlocie, înălțimea medie la greabăn este de60-65 cm. Câinii folosiți de români la capre negre în munți sunt numai de 60 de cm, sau chiar mai mici. Dar acești copoi mici, de cele mai multe ori sunt rezultatul unei întrețineri mizerabile, urmările hrănirii și a consangvinizării. Lăsat după voia lui, un asemenea câine cu foame de lup umblă peste tot, mănâncă cele mai oribile lucruri, și încearcă să prindă undeva câte un iepure. Dacă reușește, după aceasta va fi pe drumuri zi și noapte și va vâna tot timpul. Forma capului copoiului ardelenesc seamănă cu cel al copoiului austriac. Partea superioară a craniului este mai puțin rotunjită, linia de mijloc mai puțin pronunțată. Pielea de pe cap nu are riduri, buzele nu atârnă. Urechile de mărime mijlocie, trase peste ochi ajung peste ei. Pe la mijloc sunt mai lați, mai jos subțiindu-se se rotunjesc. Mai sus, începând fără răsucire atârnă lângă cap. Ochii curați de mărime mijlocie, cu expresie binevoitoare la unii câini au chiar o privire plăcută. Culoarea este gălbui-brună, rareori mai închisă. Gâtul cu salbă lungă are riduri. Spatele destul de lung are crupă teșită. Pieptul nu este foarte larg, mai mult adânc decât în formă de doage, burta puțin suptă. Coada lungă, puternică și uniformă, treptat se subțiază. De la mijloc până la vârf este încovoiat în sus, la mulți câini în timpul căutării ajunge aproape pe spate. Picioarele anterioare sunt drepte, articulația cotului nu iese în afară. Umerii sunt oblici. Picioarele posterioare: fesele nu sunt foarte dezvoltate, partea de jos bine alungită nu este îndoită. Din spate privit nu are coate de vacă ci regulate. Nu pe toți câinii apar gheare de lup. Unii vânători apreciază mai mult copoii născuți cu gheare de lup. Laba picioarelor este rotundă, bine închisă, degetele puternice, pernițe tari și gheare puternice. Părul mai aspru și scurt, deși mai lung decât la alte rase cu păr scurt (ex. Pointeri) este mai dur la pipăit, lucios, îndesat. Copoi cu păr lung sau mai lung, rareori se pot vedea. Culoarea, în marea majoritate a cazurilor, este negru – catifelată cu semne galbene mai accentuate sau mai palide. Apreciați sunt câinii negri cu semne roșiatic-galbene, cu două puncte deasupra ochilor, cu aceeași culoare pe falcă și pe partea interioară a picioarelor, dar cu un alb curat pe piept. Negri curați, la care semnele galbene sunt de un maro închis sunt rare precum și cei suri-maro sau galbeni spălăciți, care chiar dacă sunt buni la lucru, denotă lipsă de rasă curată. Pe lângă copoi negri, sunt crescuți în număr destul de mare și copoi de culoare galben – maronie cu semne mai deschise și cu pată albă mai mică sau mai mare pe piept. În cazul ambelor culori deseori apare și laba picioarelor albă. În munți, mai ales la vânătorile de capre negre, sunt folosiți acești mai mici copoi roșiatici. În ceea ce privește educarea și dresarea copoilor, putem spune prea puține lucruri, deoarece de un dresaj ca la câinii de aret nici nu poate fi vorba. Câinele tânăr este purtat cu cei mai în vârstă, până devine independent. Dacă nu avem la îndemână câini buni, ne ajută nasul și instinctul de gonitor. Vânătorul conduce câinele tânăr pe urmă sau pe dâră, și deseori el găsește vânatul înaintea câinelui, pe urmă lasă totul pe seama copoiului. Totul depinde de părinți buni. În 1938 în revista Carpați nr. 2 A. Popovici scria așa: „În anul 191o am avut ocazia sa-mi procur un căpău de rasă, de care pe atunci se mai găsea și le ziceam „căpău ardelenesc”.(…) Avea pieptul lat, format admirabil, picioarele înalte caracteristice iutelui, spatele drept și o voce adâncă și puternică. Pe spate era negru, pe burtă și picioare galben închis, pieptul galben închis cu o stea albă în mijloc. Se numea Villám, pe românește Trăsnet.”. Ionel Pop (1889-1985), în anii 193o, tot în revista Carpați scrie câteva detalii despre varietatea cu picioare scurte: „”Ardeleneștii” erau câini ușori, cu trup zvelt, îmbinau o impresie de delicatețe cu profilul vânjos al mușchilor. Mai mici la stat decât copoii obișnuiți, aveau capul modelat fin, cu botul cam ascuțit, ochii brun închiși, cu o expresie de blândețe abia găsită la alte rase. Caracteristică le era culoarea părului neted: păr galben-roșiatic, unicolor, fără nicio nuanțare. Gulerul alb ca zăpada, dunga de pe frunte, uneori albul fluierelor picioarelor se tăia în margini precise, fără treceri. Albul de pe cap se întindea pe șaua botului, până la nasturele negru al nasului. Erau câini blânzi, foarte atașați omului și casei, deosebit de sprinteni în urmărirea vânatului, aveau nas excelent și de obicei vânau dând glas înalt, sonor.” La varietatea cu picioare lungi corpul s-a format pentru alergare pe distanțe lungi, cu osatură de atlet, nici dură dar nici subțire. Uscățiv, mușchiulos, are o mișcare echilibrată, elegantă. Varietatea cu picioare scurte este puternică, nu este scurtă la picioare, este clădită armonios. Este un câine robust, osos dar nu greoi, cu aparență elegantă. Cel cu picioare lungi era folosit la vânat mare, iar cel cu picioare scurte pe terenuri acoperite la vânat mic sau pe terenuri stâncoase la vânătoare de capre negre.

STANDARDUL FCI Standard Nr. 241 / 13.09.2000 / GB Hungarian Hound-TRANSYLVANIAN SCENTHOUND- Erdélyi kopó

ȚARA DE ORIGINE: Ungaria STANDARD FCI: 241 DATA PUBLICĂRII STANDARDULUI: 06.04.2000.

UTILIZARE: Copoi capabil să vâneze singur, la mare distanță de stăpân. Este în mod deosebit capabil să depună muncă de limier și să urmărească vânatul de talie mare. Când descoperă o urmă proaspătă, dă glas pe un ton plângăreț. Odată pornit pe urmă, glasul lui, sonor și cu tonalitate înaltă, se aude de la mare distanță. Hartuiește vânatul și îl îndreaptă pe linia de tir. În general lucrează singur sau în cuplu.

CLASIFICARE FCI: Grupa 6 – Copoi și rase înrudite, Secțiunea 1.2: copoi de talie medie. Cu probă de lucru SCURT ISTORIC: Avem de-a face cu o rasă ungurească foarte veche, a cărei evoluție și dezvoltare au fost influențate de condițiile climaterice, geografice și de stilurile de vânătoare. A cunoscut perioada de glorie în evul mediu, când Copoiul Ardelenesc era câinele de vânătoare preferat de nobilime. Cu timpul, dezvoltarea agriculturii și silviculturii a făcut ca rasa să fie utilizată doar în zonele înalte și împădurite, greu accesibile, din Carpați. Ca urmare a terenului foarte variat, au luat naștere doua varietăți de Copoi Ardelenesc – Copoiul Mare și Copoiul Mic de Transilvania – dar s-au făcut permanent împerecheri între cele două varietăți. La origini, Marele Copoi Ungar era utilizat pentru vânătoarea animalelor mari, iar cel mic pentru vânatul de talie mică (vulpe, iepure) pe terenuri acoperite, precum și pentru vânătoarea de capre, în regiunile stâncoase. La începutul secolului al XX-lea, Copoiul de Transilvania era aproape dispărut. Creșterea și selecționarea lui au fost reluate în 1968, iar astăzi există un șeptel important, din varietatea de talie mare, în Ungaria și în regiunile învecinate din România. Varietatea de talie mică a dispărut.

ASPECT GENERAL: Forma și portul capului, proporțiile corporale, membrele puternice și musculoase, precum și inserția cozii corespund tipului de copoi din Europa Centrală. Este vorba despre un Brachet de talie medie. Structura corporală a copoiul ungar este adaptată pentru a ține urma pe distanțe lungi. Are o constituție atletică și osatura lui nu este nici grosolană, nici fină.

PROPORȚII IMPORTANTE: Raport cranio – nazal aproape unitar. Înălțimea la greabăn și lungimea corpului corespund raportului de 10/11.

COMPORTAMENT/CARACTER: Este vivace, curajos și tenace. Caracteristicile temperamentului său sunt calmul și echilibrul. În același timp este ferm și plin de temperament. Suportă cu ușurință condiții climaterice extreme.

CAP: Tipic de copoi, destul de lung, dar nu ascuțit. Diferențele între cele două sexe sunt bine marcate. Regiune craniană: pielea de pe cap este bine întinsă și nu formează pliuri. Craniu: ușor bombat, protuberanța occipitală nu este accentuată. Arcadele sprâncenelor sunt slab marcate. Stop: puțin pronunțat. Regiune facială: Trufa: nu este prea aplatizată și are culoare neagră. Nări larg deschise cu aripi mobile. Bot: Linia nasului este dreaptă. Buze: uscate și bine lipite. Mucoase de culoare neagră. Maxilare / dinți: maxilare puternice, dinți solizi și bine dezvoltați. Mușcătura în foarfecă, dantura completă. Obraji: rotunjiți și slab dezvoltați. Ochi: de dimensiune medie, migdalați, ușor oblici, de culoare brun închisă. Pleoape bine întinse pe globul ocular. Urechi: prinse la semiînălțime, nu sunt prea grele. Cad de-a lungul obrajilor fără să formeze pliuri. Pornind de la bază, ele se lățesc, pentru ca apoi să se îngusteze către vârful rotunjit. Când sunt îndreptate înspre față, ele acoperă ochii, dar, în general, nu îi depășesc prea mult.

GÂT: de lungime medie, cu musculatură puternică. Pe fața lui interioară, pielea este ușor plisată. O ușoară salbă este tolerată.

CORP: de formă dreptunghiulară. Linie superioară: dreaptă. Greabăn: accentuat. Spate: pornind după greabăn, este drept, cu musculatură bine dezvoltată. Zona renală: la femele se tolerează o regiune lombară un pic mai lungă. Crupa: ușor înclinată. Piept: sternul nu este proeminent. Cutia toracică este lată, lungă și nu prea coborâtă. Secțiunea transversală a cutiei toracice este ovală, aproape rotundă, pentru a asigura o bună capacitate respiratorie. Linie inferioară și abdomen: abdomenul nu este decât ușor ridicat.

COADA: este puternică și prinsă la semiînălțime. În repaus treimea inferioară a cozii este ușor curbată în sus. Dacă este posibil, ea depășește cu unu, doi centimetri articulația jaretului. Atenție, coada este ridicată deasupra nivelului spatelui, dar nu încovrigată. Coada nu se scurtează.

MEMBRE ANTERIOARE: susțin corpul asemenea unor coloane. Văzute din față sunt paralele și destul de depărtate, datorită lățimii pieptului. Umeri: omoplat bine muscularizat, suficient de lung și moderat înclinat. Coate: bine lipite de cutia toracică. Antebrațe: drepte și simetrice. Labe anterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. MEMBRE POSTERIOARE: în staționare, câinele este ușor campat pe spate. Posterioarele sunt bine muscularizare. Coapse: lungi. Jareți: coborâți. Metatarsiene: drepte și paralele. Labe posterioare: mari, cu degete strânse, puternice și cambrate. Cuzineții plantari sunt groși, fermi și rezistenți. Unghii solide, cât se poate de negre. Pintenii trebuie să fie eliminați.

ALURI: pas alungit, acoperind bine terenul. Nu merge niciodată cu pași repezi și scurți. Trapul are o bună amplitudine. Galopul este extraordinar susținut. PIELE: de grosime medie. În special în zona gâtului ea este un pic relaxată, dar niciodată plisată. Pigmentație de culoare închisă. Suprafețele fără păr sunt negre.

ROBA: Păr: tot corpul, inclusiv partea inferioară a abdomenului, este acoperit cu păr scurt, strâns, drept, strălucitor și bine culcat pe piele. Pe gât, pe greabăn, pe fața posterioară a coapselor și pe fața inferioară a cozii, părul este mai lung decât pe celelalte zone corporale. Poate forma vârtejuri și creste. La atingere părul este dur. Subpărul este prezent. Culoare: culoarea de fond este neagră. Pe sprâncene există întotdeauna un marcaj de foc, de culoare nu prea închisă, de forma unui punct. Pe bot și pe membre există, de asemenea, marcaje de foc. Marcajele sunt întotdeauna bine delimitate de fondul negru. Pe bot poate fi găsit un marcaj alb; acesta poate lua forma unei dungi care merge până pe frunte, se prelungește până la gât, formând un guler, poate continua pe front și pe piept, înglobând membrele până la labe. Poate exista, de asemenea, un marcaj alb la extremitatea cozii. Este de nedorit ca albul să depășească 1/5 din suprafața corpului.

TALIE ȘI GREUTATE: Înălțimea la greabăn: 55-65 cm. Nu numărul centimetrilor este determinant, ci armonia exemplarului și impresia generală. Greutate: min. 25 Kg.

DEFECTE: Orice abatere de la punctele de mai sus va fi considerată defect, iar penalizarea acestuia trebuie să fie direct proporțională cu gravitatea abaterii. DEFECTE ELIMINATORII: • regiune craniană și facială prea înguste, prea lungi sau rotunjite; • stop prea mult sau prea puțin accentuat; • bot scurt; • dantura defectuoasă; • urechi ușoare, semănând cu cele ale terrierilor sau ale ogarilor; • păr sârmos, păr moale, ondulat, rar; • culoare maro sau albastră, cu marcaje; • agresivitate, instabilitate psihică. NOTĂ: Masculii trebuie să aibă două testicule evidente, normal dezvoltate și complet coborâte în scrot.

Bibliografie: Mulțumesc inginerului Bogdan Emerich FCI, arbitru internațional, președintele Clubului Copoiul Român pentru ajutor, pentru corectarea și lecturarea acestui studiu.

1. Kovács Ágnes Az Erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban 2001/5

2. Kiss Boglárka Erdélyi kopó fajtabemutató A Vadászkutya, 2007/3

3. Czynk Ede Die Siebenbürger Bracke Waidmannsheil! 1901/3-4

4. Bolyky Miklós Vadászati jegyzetek Thököly István idejébõl in. Vadászörömökvadászörökségünk szerk. Motesiky Árpád 2004

5. Dr. Tóth Zoltán Az erdélyi kopó in. Hunor vadászkönyv 185-189.

6. Laurențiu Florin Puicin Considerații istorice cu privire la originea raselor de câini ciobănești românești

7. Ionel Pop Tusi în. Carpați 1933-1948

8. A. Popovici Ceva despre canele de mistreți în. Carpați 1938

9. Gálfalvi Gábor Székelykeresztúr és vidéke vadászatának múltja és jelene Székelykeresztúr 2oo3

10. Dr. Kelemen Attila (interviu) Az erdélyi kopóról in . Nimród 1999 ianuarie

Tõkés Lóránt Cristuru Secuiesc Székelykeresztúr 2o1o

Preluare din Revista de vanatoare HUBERTUS

Comentariile sunt suspendate.