Asa am simtit eu. Ca este cel mai aproape de chemarile mele, de gândurile mele si nu în ultimul rând de sufletul meu. El, Alexandru Filipascu. N-o sa enumar toate preocuparile si functiile îndeplinite, ci doar scrierile sale. Simplu. Cu toate framântarile cugetului sau. Nascut în anul 1937 într-o veche familie nobila maramureseana, la origini din Petrova, acolo unde sub apasarea coardelor ceterii rasuna si astazi vigurosul “Barbatesc”. Tatal sau, un erudit intelectual, autor al unor tratate de istorie, premiate de Academia Româna, a fost arestat de securitate în vara anului 1952, si dus la canal, unde din pacate în iarna aceluiasi an îsi gaseste sfârsitul, osemintele sale nefiind identificate niciodata. Este lesne de înteles greutatile familiale, si viitorul incert al unui copil de “dusman al clasei muncitoare”.
Am tinut sa precizez toate aceste, pentru a argumenta ca este cu atât mai mare meritul sau de a reusi sa-si urmeze chemarea sa catre cinegetica sau mai bine zis catre biologie-cercetare, ca angajat al filialei Academiei Române din Cluj-Napoca, fiind absolvent al Universitatii clujene, sectia Stiinte Naturale în anul 1959 si mai ales sa-i fie publicate scrierile. Îndraznesc sa fac o paralela între scrierile sale si al altor valorosii prozatori ca de pilda, Ionel Pop sau Mihail Sadoveanu. Fiecare în parte au avut mai mult sau mai putin de suferit de pe urma sinistrului regim comunist. (Mi se catraneste sufletul de indignare când aud discursurile unora dintre regretantii regimului). Sadoveanu, cu adevarat tact, a reusit sa se strecoare prin ghimpii “noii societati socialiste”. Poate mai mult ca si Maestrul, Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu, a fost izolat de comunisti, numai ca pâna la aceeasi data, la care Filipascu începea activitatea sriitoriceasca, cele doua mari condeie, aveau o vârsta, iar situatia politica a perioadei interbelice permitându-le sa scrie necenzurat, precum si statutul social permitându-le sa-si împlineasca aspiratiile în materie de vânatoare. Nu vreau sa fiu înteles gresit din  aceasta  expunere, nu subapreciez cu nimic opera celor doi titani, doamne fereste, de altfel poate la fel de sensibili fata de lumea tacuta a vietuitoarelor noastre si la fel de patimasi vânatori.
Alexandru Filipascu, poate si datorita temperamentului mostenit de la strabunii sai, a avut de-a lungul activitatii sale, o tinuta demna, de nesupunere oarba fata de organismele rigide ale societatii comuniste si chiar de critica la adresa unor activisti de partid în legatura cu activitatile de silvicultura si agricultura.. Apoi comentariile sale pentru ocrotirea baltilor naturale din Câmpia Transilvaniei si conservarea habitatului cocosului de mesteacan, prin oprirea taierilor de masa lemnoasa si stoparea incendierilor cordoanelor de jnepeni, toate acestea au deranjat autoritatile silvice si din agricultura, care vedeau în asta largirea zonei arabile a pasunilor si a valorificarii lemnului. Si nu trebuia multa convingere pentru a înfaptui toate aceste crime la adresa naturii, fiind “în folosul economiei poporului”.
Mi-am pus întrebarea :”de ce s-a retras o perioada, singur, la Brosteni, pe cursul Bistritei moldovenesti?”. Istoria ne va lamuri. A fost un vânator excelent, iar pasiunea a fost atît de mare încât a cunoscut ca nimeni altul viata, obiceiurile, urmele si glasul salbaticiunilor. A fost un aprig dusman al metodei de combatere a rapitoarelor prin otravire. Iubea apoi cîinii, în special a fost un admirator al copoiului românesc.
Studiul sustinut din pasiune asupra cocosului de mesteacan s-a materializat în anul 1974 cu sustinerea lucrarii de doctorat pe aceasta tema, dar care abia în anul 2004 vede lumina tiparului sub titlul de “Monografia cocosului de mesteacan”.  De numele sau se leaga înfiintarea rezervatiei naturale Cornedei – Ciungii Balasânii, din Muntii MaramuresuluiLucrari documentate de valoare stiintifica sunt: “Salbaticiuni din vremea  stramosilor nostri” (Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969),apoi “Vînatoarea cu chematori si atrape” (Bucuresti, Ed. Agro-Silvica, 1968). Dar ca si prozator adevarat si complex apare în lucrarile:  “Mozaic vânatoresc” (editura AGVPS ,1969), “Expeditii la noi acasa “(Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981), “Alte expeditii la noi acasa “(Bucuresti, 2000), iar ultima sa carte “Împatimit întru Diana” (Ed. Cutia Pandorei, 2005).
Printre toate aceste scrieri de factura cinegetica, mai are aparute si doua carti cu evocarea copilariei si locurilor de bastina:”Salonul” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986) si “Maramurasul asa cum îl cunosc eu” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005).
Se stinge din viata, ca urmare a unei boli, în martie 2006.
Prin cartile sale l-am cunoscut pe Alexandru Filipascu, un suflet nobil, ca si originile sale, dârz, ca si Pietrosul Rodnei. Dumnezeu sa aiba grija de sufletul sau.Si pentru ca îi era asa drag Maramurasul atasez imagini pe care le-a iubit cu adevarat.

Autor, tristan