hunter-alb-negru-small1

Straveche indeletnicire, aparuta in negura istoriei deodata cu omul, la inceput ca o necesitate pentru asigurarea traiului de zi cu zi al omului preistoric, vanatoarea a devenit in timp o meserie pentru unii, hobby pentru altii. Insa o mare parte dintre cei care au intrat in contact vanatoarea – vanatoarea adevarata, au ajuns sa o defineasca drept pasiunea vietii lor, o stare de spirit … veche patima.


Vanatoarea pare a fi tot atat de straveche precum omul, cercetarile arheologice descoperind inca din neolitic urme ale acestei activitati umane. Piatra slefuita, oasele animalelor mari, arcul si sageata au evoluat mai apoi la sabii, sageti cu varf metalic, lanci ori buzdugane. Odata cu aparitia prafului de pusca si implicit a armelor de foc, vanatoarea a intrat intr-o noua era, scopul initial al procurarii hranei fiind incet-incet inlocuit de alte resorturi interioare ale omului-vanator.

Este de necontestat faptul ca inca de la inceputurile sale vanatoarea s-a manifestat in stransa legatura cu evolutia societatii umane. Inca de cand omul a inceput sa inchege comunitati care se reuneau pentru asigurarea hranei zilnice, vanatoarea se desfasura in colectiv, deciziile fiind luate in comun, vanatul dobandit fiind mai apoi impartit in mod egal.

Aparitia si mai apoi cristalizarea claselor sociale a determinat schimbari si in ceea ce priveste vanatoarea. A inceput a se percepe tribut din activitatile de vanatoare, iar in evul mediu au aparut si primele restrictii, spre exemplu vanatoarea la vanat mare fiind permisa doar nobililor.

Obiceiurile si traditiile vanatoresti s-au intrepatruns dintotdeauna cu cele religioase. Zei protectori ai vanatoarei si vanatorilor au existat din cele mai vechi timpuri. Acestora le erau dedicate importante procesiuni religioase, temple, ofrande, rugaciuni. Inainte de Hristos s-au remarcat Artemis (la greci) si Diana (la romani) – zeite respectate si venerate deopotriva.

Mai apoi, dupa nasterea lui Hristos, Sf. Eustatiu-protector al vanatorii, a fost protagonistul celebrei intamplari in care i s-a aratat un cerb ce avea o cruce intre coarne. Sf. Eustatiu, pe atunci soldat sub comanda lui Traian, a interpretat mesajul cerbului cu cruce ca fiind cuvantul lui Dumnezeu, s-a crestinat si a devenit Sfant protector al vanatorii.

Mai apoi, in secolul al VIII lea apare si legenda Sf. Hubert, asemanatoare cu cea a Sf. Eustatiu, in sensul ca i s-a aratat un cerb alb cu o cruce inrosita in foc intre coarne.

Vanatoarea s-a regasit si in arta, incepand cu picturile rupestre si continuand cu multiplele opera de arta din perioada evului mediu si culminand cu fotografia din ziua de azi.

In prezent vanatoarea are multilple conotatii, fiind considerata un sport, distractie, agrement, relaxare, iar pentru unii chiar o afacere. Aspectele de ordin economic nu sunt de neglijat, cu atat mai mult cu cat interactiunea omului cu natura, cu mediul inconjurator, cu diferitele specii de animale este tot mai intensa. Astfel, pentru pastrarea unor habitate corespunzatoare, a unui echilibru ecologic de multe ori fragil, a fost necesara investirea unor sume deloc neglijabile, lucru care a generat apoi dezvoltarea faunei de interes vanatoresc.

Astazi, scopul principal al vanatorii ar trebui sa fie conservarea biodiversitatii, aspect care implica in primul rand ocrotirea naturii si a vanatului. Poate tocmai de aceea au aparut organizatii ale vanatorilor, in Europa CIC – Council for Game and Wildlife Conservation fiind structura cea mai cunoscuta.

Ce ne determina totusi in ziua de azi sa vanam? Multi considera vanatoarea o barbarie, o actiune de ucidere a unor animale nevinovate. Aceste persoane insa pornesc de la o premise gresita – acele actiuni nu reprezinta actiuni de vanatoare ci sunt acte de braconaj. Braconaj care distruge atat vanatul dar si ideea de vanatoare – in sensul pur al cuvantului. Vanatoarea reprezinta in primul rand interactiunea omului cu natura, cu salbaticiunile ei.

Scopul vanatorului adevarat nu il reprezinta simpla actiune de impuscare a vanatului. Finalitatea vanatorii nu presupune intotdeauna apasarea tragaciului. Cati dintre noi nu am avut sufletul plin de bucurie la vederea unui cerb boncanind in apus de soare, ori a caprioarei care isi protejeaza puiul, a potarnichei ce isi grabeste grijulie puii in lanul de grau sau a sitarului care prin eschive maiastre pacaleste indemanarea vanatorului?

Traditii vechi de secole ne indeamna mereu sa respectam vanatul, atat cel viu cat si cel ce s-a jertfit pe altarul pasiunii noastre. Indiferent ca folosim arma cu glont ori cu alice, arcul si sageata, soimul ori flinta, vanatoarea trebuie sa fie mereu un act de responsabilitate, astfel ca la incheierea zilei de vanatoare sa avem sufletul impacat, pe drumul catre casa unicul gand ce ne macina fiind cand ne vom intoarce la vanatoare.

Asadar, pentru a fi intelesi cu adevarat, pentru ca pasiunea noastra – vanatoarea sa fie privita asa cum merita, haideti sa militam impreuna, sa ne facem auziti, sa respectam si sa ocrotim mereu vanatul pentru ca apoi noua, vanatorilor, sa ne fie redate demnitatea si respectul pe care majoritatea dintre noi le meritam.