primavara

De abia s-a scuturat Soarele de povara norilor surii ca si vestmântul lupului si de abia începe a-si încorda razele aramii catre pamântul amortit de taria gerului, ca sufletul omului cu pusca în spate pare deodata cuprins de o bucurie launtrica fara de asemanare. ”Se îndreapta vremea. Semne de primavara”, îsi sopteste în gând. Se întreba, de unde aceasta stare de duh, plina de multumire, voiosie si întremare?  Cugeta, un timp. Apoi îi dete pace. Era destul ca se simtea mai usor si plin de putere. Trecusera si zilele lui Faurar precum se scurg picurii  pe un sloi de gheata atârnat de streasina.

A trecut si vremea Sf. Vlasie când se spune ca se dezleaga limba pasarilor,iar cel ce nu le va auzi în aceasta zi nu le va prinde trilul nici acolo Sus. Cu câta nerabdare asteptase caderea primului strat de nea fugindu-i gândul la strasnicia si dârzenia goanelor de gligani, la hiresenia iesirilor de iepuri si potârnichi.

Dar acuma era altfel. La adierea fiecarui vânticel caldut, la privelistea oferita de brândusele care împânzesc covoarele de iarba si muschi cu pocalul lor violaceu, la gândul ca va merge dimpreuna cu deacul dupa mâtisori ca si în fiecare an de Florii, sau va merge si va drege toate puntile zdrobite de vitregia iernii la paraul Filii, toate acestea îi umpleau sufletul cu o multumire imensa.

Stia si ca se cam rarise, odata cu venirea primaverii,  glasul pustii. Asta nu-l necajea defel. În vremea asta va lua urma precautelor vulpi, învelit în chepeneag cu pusca pe umar, în buzunare cu viorita facuta din tulpini de malai si cu frunza uscata de carpen. Ele vor sosi la chemare, mânate de foamea prelunga. Atunci se va slobozi din teava pustii plumbul aducator de moarte.

Poate se va abate si pe la Dâmburit, la batrâna padure de goron plina de scorburi unde se mai furiseaza dibaciul jder. Si va fi vremea iar sa scoata din fioc strâga împaiata, nepoftita aparitie în preajma sarcilor, iar în larma si vânzoleala pricinuita, el, vânatorul, o sa ia dijma din neamul rapitoarelor, împacat cu sine însusi ca a mai crutat  viata câtorva vietuitoare dragi lui.

Îsi aduse aminte si de pagâna nuntire a gotcanilor sus în molidisurile de la Culmea Brai, si pe sfârsitul lui Prier va urca la coliba de sub Stanii Ulii, unde îsi va mângâia privirea cu minunata “aratare” înfoiata de focul iubirii.  Si printre toate aceste,  într-o lume parca din povesti, îmbibata cu miros de pamânt reavan si de mugur proaspat vor mai fi si alte pricini de bucurie ale inimii.

Cum ar putea trece neobservate miscarile neobisnuite ale codobaturei mire care îsi urmareste neîncetat aleasa, înclina capul si îsi desface aripioarele cântând fara încetare, iar în serile cu boare calduta printre flori de corn si rânze de mesteacan piscuie sitarii cântarea dragostei. Si frumusetea  întinselor Câmpurele ce strajuieste fântâna cu ciga a Anii, în diminetile când prin pâcla ridicata din apa împrejmuita din lemne cioplite din anin, în acordurile trilurilor de presuri, silvii si multe alte neamuri de cântatoare se contureaza câte o silueta a unui cocos de fazan care prefera sa fie admirat din profil de catre miresele puici, iar soarele se pare ca iese afara, apoi este prins din nou pe dupa ascunzisurile rasaritului. Si multe vor mai fi ele, si multe se vor mai petrece odata cu mândra reînviere a naturii.

Gândul i se duse  înapoi într-acolo la acea staruitoare pricina, prin care se simtea el mai puternic ”De ce oare?” Pentru ca e primavara…

Autor, tristan