Vanatoare in Romania

vanatoare pentru vanatori, vinatori pentru vinatoare
Articolul precedent:   Articolul urmator:

E TOAMNA !

toamna

… Ploua de câteva ceasuri. Ploaie rara si rece. Se opri spre seara, iar batrânul înalt si aplecat de spate se ridica de pe butucul cioplit din tinda pe care îi placea sa steie mai ales când afara era vreme rea, si se îndrepta spre fundul ograzii sa se uite daca sta bura pe Culmile Tâclului. Se opri si se sprijini de vrajnita. Nu i paru ca ar mai fi de ploaie. De fapt se gândea ca îsi c-am gatase el muncile, numa îi era de câteva straite de prune bistirite pe care le avea in Clejia Tiploi si era graba de cules si de pus la uscat în cuptor caci de nu, le-o mânca gliganii si de vreo doi porsori de otava pe care sa-i duca dupa prima ninsoare la tartaurile de capre si ciute din Costile Ciorancii facute din timp de el, în cele câteva zile de sarbatoare  de asta vara, care cei drept nu erau trecute în carindar, da’ tot neamu lui le tinuse. Tot judecând de unul singur, îsi pironi privirea pe teiul din ograda nanei Ileana. Tresari. Frunza de tei îsi întorsese fata. “Deci e trecut de Schimbarea la Fata. Da pe toamna”. A câta oara i se întâmpla sa nu bage de seama trecerea vremii?. Poate lor, celor legati cu suflet de ursita salbaticiunilor le-o trece timpul în alt fel.
Se scurse si arsita verii, precum se pierde apa din Ogasul Simnionii, încetul cu încetul intrând în pamânt ca apoi sa iasa cu suvui sub Fata cea Mica. Chibzui câteva clipe. Nu-i parea rau deloc ca se gatase si cu vara. Reusise sa-l pacaleasca pe acea “aratare” de tap dupa care umblase pana i se tocisera pingelele. De-acum stateau mândre coarnele groase si înmargelate prinse într-o roata din lemn de visin pe grinda casei lui. Puscase si furiosul viezure ce îi tot ducea malaiul de lapte aproape în fiecare seara, iar pielea sa vargata se hodinea pe lavita din tinda. Trecuse si vremea secerisului când pe brazdele de paie se pun hulubii cei salbatici, dar mai cu seama diminetile cu roua multa când îsi luase portia de pitpalaci dolofani de atâta bogatie de seminte, iar acasa, nana, i-a pus în cuptor în oala de lut dimpreuna cu uleiul de nuci si foile de maces.

Poate ca a lasat Dumnezeu pe fata pamântului ca omul sa se poata bucura de fiecare zi, dar cu neîndoiala în orice vreme din an, vânatorul îsi mângâie inima cu ceva aparte. Ce poate fi mai mândru, mai frumos si mai înaltator în adâncul padurii decât ragetul taurului de cerb? Negresit, el, omul  va fi acolo. Va sui pe Drumu Popii pâna în poienile de sub Vârfu Dosului. Iar în acel loc va sta undeva ghemuit sub crengi de paltin privind si înfiorându-se la fiecare muget prelung iesit din pieptul acela barbatesc. Si poate norocul ori soarta il va scoate în cale pe acel taur cu grumazul cât o loitra de car si cu coarnele cât o tufa de ienupar despuiata de ace. Va cobori apoi ceva mai jos prin Chicera Buglii prin minunatia de culori, altele rosii aprinse ca jarul din varfurile de mesteceni si ciresi, pâna la galbenul de ceara al  jugastrilor si ulmilor  sau prin verdele tare al pinilor. Se va opri la marginea vreunui luminis îsi va mestegi fluiericea din os de iepure si va astepta venirea grabnica a vreunui focos si prins pe bataie, cocosel de ierunca. Va merge apoi sa-l ajute pe baciul Flore la culesul strugurilor, unde linistea se va asterne dupa câteva focuri trase la sturzii care praduiesc boabele marunte si dese pline de must dulceag, si pâna seara tîrziu vor sta la povesti lânga un pahar de palinca zdravana de pere padurete. Ar c-am fi sorocul sa curete de crengi si spini toate cararile din Hârtoape spre frunzarele din salcie si gorun, sa poata mai usor trece cele doua capre cu iezi gemeni pe care le vazuse asta vara. Pâna la Sâmedru vor fi gata si sarariile pe care le cioplea cu titeul în buturile de fag din Coasta Jocarului. Si cu infrigurare o sa astepte, ca de altfel de câtiva ani coborârea oilor de pe Culmea Zgleaman si staulirea din Câmpul Fericii, pentru brânza cea grasa facuta din ultimele mulsuri, cât mai ales pânda de noapte, caci de multi ani ducea dijma din rândul bietelor oi, sângerosul lup. Si de multa vreme jinduia la blana cea sura pe care s-o poata arunca pe umeri, iarna când s-o duce cu fân la bietele salbaticiuni.

Ramase clipe nemiscat, cu privirea atintita la falnicul tei. Într-un timp încerca sa-si mai aduca aminte de câte o mai avea de înfaptuit, dar nu reusea nici cum. Or mai fi si altele, la timpul lor. Timp e destul. Doar e toamna….

Autor, tristan

Tags: ,

Comentariile sunt suspendate.