cioara-griva

”Dacă, corbii se pot recunoaste mai usor, cioarele, cu mai multe specii, se deosebesc mai greu. Cea mai obisnuită la noi e cioara, neagră numai pe cap, aripi si coadă, încolo ca presărată cu cenusă sau praf de socolată”  – I. Simionescu

Cioara grivă (Corvus corone), face parte din familia Corvidae, genul Corvus. La noi în tară se deosebesc doua subspecii : cioara cenusie (Corvus corone cornix) numită prin popor cioară de pădure, tioară sau cioracă, având habitatul într-o mare măsură mai mult prin regiunea Ardealului, Bucovinei si depresiunile intracarpatice si cioara sură (Corvus corone sardonius) denumită de Dombrowsky si cioară cenusie românească, frecventă prin regiunile sudice precum si pe tărmurile Mării Negre, cu pu?in mai mică ca si trup, cu reflexe metalice pe remigele secundare ?i ceva mai deschisă la culoarea generala de gri. Este deci întâlnită în toată tara, cuibărind de la nivelul mării până la altitudinea de 1500-1600 m. Preferă, totu?i mai mult regiunile de câmpie ?i dealuri cu păduri mai mici ?i dumbrăvi. Mult mai rar se află la munte sau în întinsul pădurilor.

Este o specie sedentară, însă se pare că în iernile aspre în unele părti ale tării sosesc exemplare din alte regiuni mai nordice. Se recunoaste dupa culoarea neagră a capului, a gâtului, gusii, aripilor , gambelor si cozii, în rest penajul este cenusiu. Ciocul puternic, este si el de culoare neagră, iar ochii au o nuantă brun închis.

Perioada de cuibărit începe încă de la începutul lunii aprilie, după iernile mai blânde, însă în mod obi?nuit c-am de la jumătatea lui aprilie. Depune 4-5 ouă, mai rar câte 6. În caz de pierdere a primei ponte, mai poate depune si cea de-a doua, însă în număr mai redus. Îsi face cuibul (sau îsi reface cuibul,pastrându-l acelasi mai multi ani la rând ,în caz că nu a fost deranjat niciodată) în copaci înalti, si doar în lipsa acestora în arbusti si tufisuri în asa fel încât să aibă câmp larg de observatie. Este alcătuit din crengi uscate ?i lipit cu pământ, în interior fiind căptu?it cu pene, păr sau lână. În apropirea litoralului cioara grivă utilizează la căptu?irea cuibului ?i alge uscate. Este de retinut faptul ca nu îi place să cuibărească în colonii. Pe perioada clocitului perechile stau separat, însă îndată după plecarea puilor de la cuib se asociază în număr mare petrecând iarna împreună. Perioada de incuba?ie este de 18-20 de zile, începând de la depunerea primelor ouă, distan?a de timp dintre ouă fiind de o zi. Pe perioada clocitului masculul hrăneste femela, aceasta clocind singură. Puii, nidicoli, sunt hrăniti de părinti perioadă de aproximativ 30-35 de zile. Tinerii ajung maturi sexual la vârsta de un an. Durata de viată este însă destul de lungă, aproximativ 30 de ani, considerându-se una dintre cele mai longevive păsări. Este o pasăre omnivoră, hrana fiind foarte variată.

Mănâncă tot felul de larve, insecte, melci, soareci, fructe, hoituri de animale. În perioada când porumbul este ”în lapte” face mari pagube agricultorilor sosind în cârduri numeroase pe lanurile cerealiere. Primăvara ?i vara prăduiesc cuiburile păsărilor de interes vânătoresc (fazani, prepelite, potârnichi, porumbei sălbatici, ciocârlii, păsări de apă, samd.) distrugând ouăle si puii. De asemenea atacă puii de iepuri sau alte feluri de vânat rănit, fiind considerată pe deplin justificat o specie răpitoare.

Simtul cel mai dezvoltat este văzul.

Glasul său este binecunoscut, un cârâit puternic si în caz de amenintare si mai ales în iernile aspre în care îsi procură mai greu hrana. În credinta populară se spune că unde se învârt ciorile croncănind se află un stârv.

Cioara grivă se consideră a fi o pasăre curajoasă si inteligentă, fiind foarte precaută si ?tiind cât de mult poate merge apropierea fată de om. Vigilenta sa scade însă odată cu venirea iernii când foamea o face să mai piardă din abilitatea de a se feri fată de oameni si în spetă fată de vânător. Însă cu toate metodele de combatere,cât ?i foametei din timpul iernii, numărul lor este destul de numeros, ciorile grive fiind una dintre cele mai rezistente vietăti la conditiile de mediu. O altă strategie a ciorii grive este aceea de a-si face cuib aproape de coloniile de stăncute cărora le fură de la cuib sau le smulge cu forta mâncarea procurată. Manifestă o puternică aversiune fată de păsările răpitoare, în special fată de bufnită, alungându-le cu înversunare si îndrăzneală, manifestându-se în mod zgomotos. Fidelitatea fată de locul unde este amplasat cuibul pare să fie destul de mare, acesta fiind apărat chiar si când puii sunt mari, împotriva oricărui dusman, chiar si pe timp de iarnă în caz că găseste hrană în apropiere.

Pe toate aceste obiceiuri se întemeiază si vânarea ciorii grive.Metodele de vânătoare sunt pânda, apropiatul, vânarea cu chemători si atrape.

Cea mai spectaculoasă si productivă combatere cu arma a ciorilor grive se face prin metode de chemare sau atrape. Se poate folosi chematoarea care imită vaietul iepurelui stiindu-se faptul ca ciorile vin la o asemenea chemare, apoi imitarea tipetelor de spaima pe care le scot puii zburători ce însotesc părintii după hrană, când sunt prinsi sau răniti. Adultii se vor înfătisa îndată la locul de unde vin zgomotele, iar vânătorul bine camuflat va avea multe ocazii de tir.

Apoi o altă metodă de vânătoare este aceea a folosirii unei atrape de bufnită (ar fi de preferat atrape care au proprietatea de a misca mecanic aripile, în acest fel imitând miscarea naturală a bufnitei). Se asează bufnita pe terenurile frecventate de ciori, intr-un loc deschis cu vedere din toate părtile intr-un copac uscat sau pe un par improvizat astfel încât să fie observată de către ciori. Păsările v-or veni să atace bufnita cu larmă mare, atacând direct si amenintător. Ascuns bine, vânătorul, are o excelentă ocazie de a face combatere la ciorile grive sau cotofene. După un timp trebuie schimbat locul de pândă ciorile făcând asocierea între focul de armă ?i căderea unor surate de ale lor, nemaivenind să atace buha.

La vânătoarea pe apropiat sau pândă, favorabile sunt orele diminetii si serii când ciorile se miscă mult.

Având în vedere daunele si distrugerile provocate mai ales în rândul vânatului mic, combaterea si împuscarea ciorilor grive trebuie să devină un act responsabil al fiecărui vânător. Si nu cred că exagerez cu nimic, când această activitate a devenit pentru multi o povara si o sarcină în plus. Si apoi dupa perioada de eclozare a tuturor semintiilor de păsări, când aproape nu se mai pune problema linistii în teren sau când sezonul de vânătoare este încă închis la mai toate speciile, prin iesirea in teren la combaterea răpitoarelor cu pene poate ne face sa resimtim chemarea launtrică spre simtământul de libertate a acelui duh de ”sălbăticie” adormit de tihna căminului comfortabil.

Perioada legală de vânătoare este 1 iunie – 31 martie. Se utilizează alice de 2,5 – 3 mm.

Autor, tristan