Vanatoare in Romania

vanatoare pentru vanatori, vinatori pentru vinatoare
Articolul precedent:   Articolul urmator:

IERUNCA (Tetrastes bonasia rupestris)

ierunca mascul

Ierunca (Tetrastes bonasia rupestris) face parte din ordinul Galinacee, familia Tetraonidae. Denumita popular gainusa de alun, este la noi în tara cea mai mica si cea mai numeroasa reprezentanta a familiei acesteia de cocosi salbateci. Pasare sedentara, fidela locului de trai, îsi trage numele de la expresia latina ”bona assa” însemnand ”mâncare minunata”.Asadar a fost remarcata înca din antichitate fiind pomenita si de Horatiu în ale sale ”Epistole”. Mergând mai departe pe firul istoriei în Evul Mediu capata denumirea de ”cibus laudatissimus”. În tara noastra prima referire la acesta pasare este facuta de D.Cantemir care strecoara o observatie eronata si anume, ca ierunca este o pasare surda: ”Daca gaseste un vânator si o suta într-un copac, pe toate le poate împusca pe rând si celelalte privesc cum cad una dupa alta”. Este o afirmatie în contradictie cu oricare simt de conservare si de aparare a vietii. Vikingii au pomenit-o într-o legenda conform careia, ierunca , la origini, ar fi fost una dintre cele mai mari pasari,dar in timp s-a tot micsorat si va continua sa se micsoreze pâna va ajunge sa se strecoare prin urechea acului.
Alte denumiri: irunca, gainusa de padure, gotca rosie, bradioara, ireusca.

Din punct de vedere al habitatului, populatii mai numeroase se gasesc în Moldova de Nord, prin partile Neamtului precum si în zona Covasnei , Ciucului si Vrancei. Se gasesc apoi în tot lantul Carpatilor Meridionali, iar în Transilvania mai preponderant în zona Oas-Tibles-Rodna. În Carpatii Apuseni doar sporadic,cu toate ca pâna nu demult se gaseau în numar destul de mare si în zona deluroasa.

De altfel ierunca a devenit o pasare de padure întinsa si adânca, biotopul preferat fiind cel format din paduri de amestec din foioase si rasinoase, cu mult subarboret în speta cel de alun al carui amenti si muguri îi consuma cu placere, cu strat de iarba bine dezvoltat precum si arbusti care fructifica. Astazi ea se gaseste mai mult în zona înalta a padurilor de rasinoase. S-a constatat o preferinta fata de versantii si povârnisurile dinspre sud. Este de semnalat faptul ca în anii cu fructificatie de jir, efectivele se maresc în fagete si scad în padurile de rasinoase. Multi factori au contribuit probabil la restrângerea arealului sau ,si a împutinarii efectivelor, dar printre cele mai frecvente au fost extinderea exploatarilor si dezvoltarea ramurii turistice stiindu-se faptul ca ierunca este o pasare destul de sperioasa si neadaptata cu zgomotul si forfota, oieritul haotic, haitele de câini de stâna, retrocedarea catre persoane particulare a unor suprafete întinse de paduri si taierile lor fara rationament, într-o oarecare masura braconajul, apoi indiferenta, slaba gospodarire si grija fata de acest vânat si nu în ultimul rând înmultirea rapitoarelor.

Este o pasare nu prea mare cam de marimea unei potârnichi, greutatea sa variind între 300 si 450 de g, cocoselul fiind cu ceva mai greu. Ca si în cazul altor pasari greutatea sa variaza în functie de anotimp, de abundenta hranei si de asigurarea linistii necesare. Coloritul penajului este de asa natura încat se confunda total cu mediul înconjurator. O variatiune de culori si reflexe, o îmbinare echilibrata, între cenusiu, roscat, cafeniu , toate încadrate cu ondulatii negre, face din penajul ieruncii unul dintre cele mai frumoase si aspectuoase înfatisari. Pieptul este mai albicios cu dungi brune, iar coada are o pigmentatie surie. O particularitate a penajului sau este aceea ca de la jumatate în jos penele sunt mai mult albicioase, în timpul zborului aparând în acest fel o coloratura mai pestritata cu alburiu.

ierunca femela
Diferenta între sexe nu este foarte pronuntata, dar se poate deosebi totusi masculul prin motul de pe cap mai alungit si prin pata neagra de sub barbie încadrata de alb, si care la femela este ruginie, precum si prezenta sprâncenei rosii de deasupra ochilor ceva mai mare si mai pronuntata la cocosel, mai ales în perioada de formare a perechilor si de împerechere.

Spre deosebire de celelalte reprezentante ale familiei, ierunca nu are tot tarsul încaltat cu pene, pe partea inferioara pâna la degete acestea lipsind. În schimb, acele formatiuni cornoase “vârzobii” se regasesc pe degete. Perioada de depunere a pontei dureaza c-am o luna de zile de la sfârsitul, lui aprilie, pâna spre sfarsitul lui mai.

Este o pasare monogama, perechile formându-se înca din toamna, dar rotitul are loc abia spre sfârsitul lui martie pâna spre jumatatea lui aprilie. Cuibarul este o adâncitura rudimentara captusita cu fire de iarba, muschi si frunze uscate ascuns sub copaci doborâti de vreme, feriga, tufe sau pietre mai mari. În acest adapost gainusa depune de la 6 pâna la 14 oua, de culoare roscata cu câteva pete brune, ultimul ou fiind depus dupa ce femela cloceste deja. Cloceste numai gainusa timp de 21 de zile, dar se poate întinde perioada de incubatie si pâna la 24 de zile, însa cocoselul sta prin apropiere si dupa iesirea puilor din oua se alatura familiei participând la hranirea acestora. Gainusa nu se ridica de pe cuib în caz de primejdie decât în momentul când dusmanul este foarte aproape. Simuleaza ranirea lasându-si o aripa în jos atragând dusmanul dupa ea dupa care revine în zbor cotit la cuib. Acelasi lucru îl face si în cazul când are pui mici, tragându-si o aripa dupa ea si dând glas unui semnal ascutit de alarma. La ecloziune puii sunt nidifugi si imediat dupa usucarea pufului îsi urmeaza mama. O perioada de 10-14 zile sunt tinuti ades sub aripi, dupa care încep sa zburataceasca printre crengile arbustilor, înspre toamna fiind complet independenti, îmbracând vesmintele adultilor, cautându-si pereche si teritoriu unde sa se aseze.

Hrana este în mare parte de natura vegetala, muguri si mâtisori de alun si de anin, fragute, zmeura, afine, mure, merisor, boabe de scorus, soc.Hrana de origine animala consta în insecte, fluturi, gândaci, moluste, furnici si oua de furnici, paianjeni. Puisorii în primele zile de viata consuma exclusiv mâncare de natura animala. Pe timp de iarna scotocesc dupa muguri si inflorescente de fag si mesteacan dar si jir si ghinda dar si plante erbacee ca si macrisul, fraga si dretea.

Toate neamurile de rapitoare, cu par, cu pene praduiesc semintia ieruncilor. Râsul, pisica salbatica , pasarile de prada, si mai ales jderul sunt cei mai aprigi dusmani ai speciei si care provoaca pierderi importante. Apoi viezurele, ariciul ,câinii hoinari îi distrug cuiburile si puii. Un alt factor determinant pentru sporul anual este starea vremii, care la munte în perioada de crestere a puilor este destul de instabila.

Multe si felurite obiceiuri si obisnuinte înconjoara existenta gainusii de alun. Dupa cum am mai spus este o pasare foarte strâns legata de locurile de bastina. Din acest motiv toamna când are loc destramarea familiilor, tinerii încearca sa-si dobândeasca un teritoriu nu departe de locurile natale, numai în caz de nereusita cauta alte locuri favorabile de trai. Practic, acel fals rotit si formarea perechilor are ca drept scop împartirea teritoriului, o familie de ierunci avand nevoie de un teritoriu de pâna la 15 hectare, pe care cocoselul îl apara cu îndârjire si dârzenie. Primavara pe timpul împerecherii care se desfasoara pe la sfârsitul lunii martie pâna spre mijlocul lunii aprilie, masculul nu sustine acel spectaculos rotit întalnit la neamurile sale mai mari, dar totusi roteste si au loc batai între cocosei, însa îsi cânta tot timpul cântecul de dragoste, se cheama neîncetat.

Sunt pasari sociabile, nu traiesc în cârduri, înafara celor familiare-vara, însa nu se evita una pe alta, stau împreuna mai mult timp dupa care iar se despart. Îsi duce viata în mare parte printre crengaraiul copacilor si în speta a tufelor si a copacilor tineri de unde îsi culege mâncare, unde si înopteaza si unde se aseaza si când speriata se ridica de pe sol.
Una din caracteristicile speciei este aceea ca puii pâna la a învata sa se ridice în zbor nu emana mirosul specific, în acest fel fiind mai protejati de narile dusmanilor sai. În cazul alarmarii de pericol, puii se fac una cu pamântul, ascunzându-se sub frunze, nuantele penajului facându-i sa se confunde cu mediul, altii se pun pe spate cu piciorusele în sus, imitând crengute uscate. Luati în mâna nu misca deloc. Din instinct, gainusa pentru a preveni bolile si parazitii intestinali, constrânge puii sa înghita boabe de tulichina, un arbust cu boabe rosii foarte toxice, în acest fel pe lânga faptul ca se omoara viermisorii si parazitii interni, facându-se si o selectie naturala, puii slab dezvoltati mor, ramânând doar cei mai rezistenti cu reale sanse de supravietuire. Iarna, când stratul de zapada e mare, si temperaturile scazute, ieruncile plonjeaza în zapada, formând un tunel, iar în locul în care sta, datorita caldurii emanate de corp se topeste zapada formând un fel de culcus în care îsi petrece noaptea. Dimineata iese cu batai dese din aripi, lasând pe zapada urme caracteristice.

Vânatoarea la ierunca e una cu totul aparte. Mai întâi ca se practica toamna, în timpul rotitului fals al cocoselului, în linistea padurilor si în mijlocul unor peisaje încântatoare, într-un pastel de culori alcatuit de amestecul de molizi, mesteceni si fag. Apoi prin farmecul si maiestria de a reusi sa aduci în bataia pustii, pasarea, în speta masculul, prin ademenirea sa cu fluiericea. Si pe urma satisfactia reusitei, nu prin numarul de piese impuscate, ci prin gustul si savoarea delicata a carnii sale, pentru ca de trofee nu poate fi vorba, eventual de natularizarea sa. Camuflajul perfect al vânatorului, calmul, mersul în liniste pentru a se feri de curiozitatea unor pasari ca si gaita si mierla sunt esentiale în reusita vânatorii.

Vânarea ieruncilor se bazeaza pe faptul ca fiind o pasare monogama care îsi au delimitat un anumit teritoriu, cocoselul se va prezenta la chemarea rivalului. De aceea cea mai frumoasa metoda este aceea a ademenirii cu fluiericea. Chemarea se face prin folosirea fluiericii confectionate din os de iepure, gâsca, curcan, pisica. Mai nou se gasesc confectionate si din alte materiale, fie artizanal de catre diversi mesteri fie de catre marile firme producatoare de echipament si accesorii de vânatoare. Zilele propice vânatorii de ierunci sunt cele senine, luminoase si reci în care razele caldute ale soarelui absoarbe bruma de pe ruginiul frunzelor. În cautarile dupa rival , cocoselul vine uneori pe jos printre tufe si iarba uscata, neauzit si iscoditor, alteori în zboruri scurte lasându-se zgomotos printre crengi sau asezându-se pe câte o buturuga sau lemn cazut. Din aceasta cauza sunt unii vanatori, care merg câte doi, se aseaza spate în spate si asteapta sosirea cocoselului. Rezultate bune în chemarea barbatusului sunt, cam pâna pe la orele amiezii dupa care urmeaza o leneveala în raspunsul lor, apoi se poate relua dupa amiaza. Evita întotdeauna locurile dezgolite si fara copaci. Sunt însa si unele zile senine când se aud glasuri de ierunca si totusi nu raspund chemarii date. Probabil cauza acestor momente este presimtirea pasarilor de schimbarea starii vremii sau simtul prezentei rapitorilor în terenul respectiv. În acelasi timp s-a observat ca toamna cocoseii sunt mult mai banuitori decât primavara în perioada propriu zisa a dansului de împerechere. Mai este de retinut faptul ca fiind începutul toamnei, la munte este perioada de coacere a zmeurei, murelor si afinelor, se pot întâlni populatii de ierunci mai consistente, migrate spre aceste suprafete de hrana. Unele deplasari locale ale perechilor de ierunci fata de zona obisnuita unde s-a simtit prezenta lor, este din padurile de foioase în cele de rasinoase în timpul caderii frunzelor, zgomot care nelinisteste pasarile. La chemarile de fluier se apropie uneori si gainusele ,însa un vânator constient le va cruta.

Glasul ieruncilor în perioada aceasta este un fel de tonalitate înalta greu de reprodus prin cuvinte de forma :“tsiu-tsi-tsitsi-tsui”. Durata cântecului este de 4-5 secunde si se repeta la intervale de 30 de secunde pâna la aproape 2 minute. O alta metoda este cea la dibuit însa fara rezultatele spectaculoase ale celeilalte.

Se trage cu alice de 2,5 mm.
Perioada legala de vânatoare este 15 septembrie-15 decembrie.

Indiscutabil toate vânatorile au farmecul lor si parca fiecare ne traspune într-o alta dimensiune a patimii noastre, dar poate unele au darul de a rascoli poate mai mult sufletul acela “beteag” de natura.

Autor, tristan

Tags:

Comentariile sunt suspendate.