Lup, Canis Lupus

“Umbra sură a hăţaşurilor celor mai ascunse şi de nepatruns ale pădurii; călător neostenit, in stare să bată şapte poşte intr-o noapte de căutări; colţi aprigi, sfâşiind şi hăcuind orice; ochi galbeni, înfiorând întunecimile cu sticlirile jăratecului lor.

Vara – singuratic – nu-l prea bagă nimeni în seamă; iarna – în haiticuri – răspândeşte groaza prin păduri şi peste câmpuri, stârnind istorisirile şi-nchipuirile de la gura sobei.

Hoinar desăvârşit – azi aici, mâine aiurea – îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Neîncrezător, cu toate simţurile nespuse de agere, grea şi rară dajdie la puşcă” – Eugen Jianu.

Lupul (Canis lupus), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae, alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din epoca marilor glaciuaţiuni. Mai apoi, el a fost primit ca simbol atât de către daci, cât şi de către romani care-l aveau ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 25 şi 50 kg, atingand în unele cazuri 70-75 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple în funcţie de biotop şi anotimp. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general primavara, in lunile martie-aprilie în zonele temperate, lupul are  blana de vară mai scurta, de culoare galben-roscata şi alta de iarnă, mai lunga si mai deasa, de culoare cenusiu-negricioasa.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile – spre deosebire de râs – astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă. Urma de lup se deosebeste usor de cea de vulpe, in primul rand prin marime, iar in al doilea rand prin lungimea pasului, care la lup e mult mai mare. Urma de lup se poate insa confunda usor cu cea de caine, urma-tipar a lupului fiind insa mai alungita, iar urma-partie liniara, pe cand cea a cainelui este in zig-zag.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie poate supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale – consumând chiar şi scoarţă de copac – lupul preferă totuşi carnea. Lupul mananca atat animale proaspat ucise cat si cadavre, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate salbatica, de la broaşte şi larve, iepuri şi alte animale mici, la mistreţ ori cerb, cat si o gama larga de animale domestice – măgari, vite, porci, cai sau oi. Lupul poate consuma la o masa 10-15 kg de carne, totodata putand rezista nemancat chiar si o saptamana.

Lupul atinge maturitatea sexuala aproximativ la varsta de doi ani. Împerecherea are loc în perioada decembrie-februarie, după care lupul care a castigat batalia cu rivalii sai rămâne si fecundeaza lupoaica, apoi ramane cu aceasta pentru a creşte puii împreună pana toamna. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, uneori chiar 12, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni. Dupa aceasta perioada ambii parinti aduc puilor carne pe care la inceput le-o ofera semidigerata si vomitata, apoi cruda.

Toamna, lupii se reunesc in haite de 7-20 indivizi sau chiar mai mari. Motivatia este simpla – in acest mod lupii au sanse mai mari de a-si procura hrana pe perioada de iarna. Haitele se imprastie in perioada imperecherii.

Lupul traieste 15-16 ani.

Simţurile sale cele mai dezvoltate sunt auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea – timpul său preferat de vânătoare – cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi rasarit. In ceea ce priveste mirosul, parerile sunt impartite, majoritatea autorilor fiind insa de parere ca lupul are un simt al mirosului fin.

Glasul lupului este binecunoscutul si inspaimantatorul urlet prelung, auzit mai ales iarna, mai gros la mascul si ceva mai subtire la femela.

Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj la vanatoare. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii, la mânarea treptată către zone închise. Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 40-50 km într-o singură noapte. Lupul nu alearga in mare viteza. El poate insa alerga constant distante mari, obosind astfel animalele vanate, care intr-un final cedeaza.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un om viu să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile unor oameni doborati de frig si gasiti îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate asupra omului sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

Perioada legala de vanatoare este 15 septembrie-31 martie, anual putand fi vanat un numar restrans de lupi, cota speciala aprobata prin Ordin al Ministrului MAPDR.

La vanatoarea de lup este permisa folosirea atat a armelor cu tevi lise ( cu alice sau cu proiectil unic) cat si a armelor cu glont, care sunt recomandate atat la goana cat si la panda.

Trofeele conventionale sunt craniul si blana, iar neconventional osul penian.

Surse de inspiratie: V. Cotta – Vanatul, A.M. Comsia s.a. – Vinat si Vinatoare.

Autor, claudiu