“Zeita cea mare si buna, atunci când si-a împartit darurile, i-a harazit sfiosenia si statornicia dragostelor perechilor, menindu-i sa poarte potcoava norocului pe pieptu-i în care bate o inima calda. I s-a împutinat neamul si e gata sa ajunga o amintire a câmpurilor. Poate acea zeita mare si buna o va ajuta sa scape cu bine de multimea vrajmasilor ei, care îi jinduiesc dulceata carnii, si de omaturile si vifornitele iernilor grele, care înfometeaza pâna la pieire cârdurile. Ca în primavara, perechile sa poata scoate la lumina si în caldura soarelui auriul ghemuletelor pufoase, mici, harnice si neastâmparate, pentru bucuria holdelor”. (E. Jianu)

Potârnichea cenusie (Perdix perdix) face parte din ordinul Galliformes,familia Phasianidae. Denumita simplu potârniche. Ca si regionalisme i se mai spune paturnica, irbita, chirhica, tarhita sau în unele zone din Ardeal fugau sau fugle. Oare cât se cunoaste despre viata acestei pasari? La originile sale,potârnichea era o pasare de stepa obisnuita cu o vegetatie deasa si ierboasa si cu tufarisuri marunte,adaptata fiind apoi câmpurilor si dealurilor cultivate presarate cu huceaguri, tufe ,haturi ierboase si chiar subarborete scunde, devenit între timp biotopul preferat. Presiunea antropica a fost aceea care a împins populatiile de potârnichi în zone mai putin prielnice. Se semnaleaza prezenta sa mai rara pâna la marginea golului alpin.Nu patrund în paduri decât în cazuri izolate.Foarte numeroasa în trecut a avut o perioada de scadere masiva a efectivelor, astazi fiind într-o vizibila si îmbucuratoare ameliorare.Dar ce a dus oare la aceasta regretabila cauza a împutinarii atât de drastice a numarului de potârnichi? O serie de cauze si factori,anume abuzul vânarii sale, braconajul, înmultirea rapitoarelor ,folosirea intensiva a îngrasamintelor chimice în agricultura, desfiintarea adaposturilor naturale cât mai ales faptul ca perioada depunerii pontelor si a clocitului coincide cu lucrarile de recoltare a fânetelor cu utilaje mecanizate, în acest fel multe ponte fiind distruse, si repetate anual, toate coraborate cu capriciile vremii,primaveri ploioase care ucid puii abia iesiti din gaoace si ierni aspre cu zapada multa au dus la scaderea alarmanta a efectivelor de potârnichi.
Este considerata o pasare relativ mica, greutatea medie fiind de 350g la gainusa si de 400 g la cocosel.Greutatea maxima o atinge spre sfârsitul toamnei, începand apoi sa scada în functie de asprimea iernii.Culoarea generala a penajului este cenusie,dar în ansamblu penajul sau este o extraordinara de fina încondeiere de puncte si dungulite,astfel încat pare o minutioasa lucratura cu mâna.Capul si gusa sunt roscate,ciocul si picioarele cenusii ,iar in jurul ochilor prezinta un cerculet de culoare rosie.La exemplarele tinere de pâna la un an picioarele sunt de culoare galbena.
Dimorfismul sexual este slab evidentiat.O forma de deosebire între femela si mascul este  “potcoava” de culoare bruna existenta pe piept, la cocosel fiind destul de pronuntata,însa se întalnesc si gainuse mai batrâne care prezinta aceasta forma,este adevarat mult mai slab conturata.De fapt este singura forma de deosebire în zbor,”potcoava” putând fi sesizata în acest sens.Cea mai sigura metoda de identificare,dar care din pacate se poate observa numai dupa împuscarea pasarii,este cea a examinarii penelor scapulare,care la gainusa sunt striate pe longitudinal dar si pe lateral cu o culoare mai deschisa,in timp ce la cocosel sunt striate doar pe lungime. Cocoselul nu prezinta pintenul suplimentar , întâlnit la pasarile din ordinul sau.
Vârsta maxima a potârnichii  a fost apreciata la 3-4 ani.
Simturile cele mai dezvoltate sunt vazul si auzul.
Glasul pare un fel de ciripit :rip-rip,…..,rip-rip atunci cand cârdul este dispersat si se cheama adunarea sau la ridicarea în zbor si mai ales se aude glasul masculilor în perioada de împerechere o forma de :ghirrr-ghirak la care femelele raspund cu o tonalitate mai “îndulcita”.La pui glasul este un ciripit slab.
Toamna si iarna potârnichile se grupeaza în stoluri,acestea mentinându-se pâna prin lunile februarie-martie,când are loc ruperea în perechi.Daca frigul  revine dupa aceasta data stolurile se formeaza din nou.
Este o pasare monogama perechile mentinându-se pe tot parcursul vietii pâna la disparitia unuia dintre parteneri.În cazul acestei specii gainusa este aceea care îsi alege partenerul întotdeauna din alt stol evitând astfel încrucisarile între apropiati.
Potârnichea ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 10 luni.Cuibul si-l face pe pamânt într-o mica adâncitura pe care o captuseste cu fire de iarba uscata rupându-le cu ciocul ,cu frunze uscate si fulgi.Nu s-a constatat o preferinta anume pentru asezarea cuibului.În iarba mare, în cultura de trifoi, maracini sau alt loc unde se crede ca ar fi în siguranta, gainusa de potârniche depune de la 10 pâna la 20 de oua în forma de para, intervalul de depunere fiind de la 24 ore pâna la 52 de ore,pe care le cloceste singura timp de 24-25 de zile,cocoselul stând prin preajma asigurând rolul de straja a cuibului. Ca si o curiozitate , au fost gasite cuiburi în care au depus ponta, doua gainuse.În caz de pericol gainusa nu va parasi sub nici o forma cuibul în zbor pentru a nu trada locatia acestuia. Totusi se pare, ca prefera asezarea cuibului în apropierea unor manunchiuri mai mari de vegetatie, pentru a putea fi mai bine camuflat.O caracteristica interesanta este aceea ca pe perioada clocitului gainusa nu degaja miros în acest fel fiind mai protejata de eventualii dusmani,iar la parasirea cuibului pentru a se hrani are obiceiul de a-l masca cu iarba uscata.Daca din anumita cauza s-a distrus prima ponta are loc o a doua depunere într-un alt loc decât cel initial,dar cu un numar mai redus de oua.Ouale au culorea uniforma ,galben-verzui sau brun-maslinii.Ouatul are loc în luna mai ,puii la ecloziune fiind nidifugi, cântarind între 7-9 grame. urmându-si imediat mama,dupa doua saptamâni fiind capabili sa zboare iar la trei luni sunt complet dezvoltati.
Hrana potârnichilor este în mare parte vegetala, formata din boabe de cereale, seminte de buruieni, verdeturi tinere,fructe dar si de origine animala ca si insectele ,râmele, ouale de furnici.În primele saptamâni de viata hrana puilor este exclusiv de origine animala.
De la rapitoarele cu pene ca si ulii, ciorile, cotofenele ,la cele cu par ca si vulpea ,jderii, nevastuica pana la câinii si pisicile vagaboande,toate îi dijmuiesc efectivele si îi reduc considerabil numarul.
Sa vedem si câteva caracteristici si obiceiuri ale potârnichilor.
Este o pasare credincioasa locului de trai,fiecare pereche ocupând un anumit teritoriu,pe care cocoselul cu firea sa bataioasa îl apara cu stasnicie de eventualul rival.
Zborul se caracterizeaza prin batai dese din aripi, însotit de zgomotul specific,dupa care planeaza prin aer pâna la aterizare.Nu zboara mai mult de 200-300 de metri.De obicei prefera mersul pe jos,ridicându-se în zbor doar în cazul când sunt amenintate.
Tot pe sol si înopteaza. Iarna, în noptile geroase dorm asezate în cercuri concentrice foarte strânse,iar la un anumit interval de timp cele aflate la margine se muta în centru, în acest fel conservându-si temperatura corpului.Se mai întampla ca în cazul iernilor cu neaua multa sa sape tuneluri prin zapada ,mai mult pe versantii sudici ,pentru înoptare sau cautare de hrana,scormonind cu picioarele pâna ajung la stratul de verdeata,în marea majoritate a cazurilor, cultura de grau.
Una dintre pasiunile sale pare sa fie scaldatul în praf.Necesarul de apa este asigurat de hrana suculenta si de roua de pe frunze,foarte rar fiind observate a bea apa din balti sau parâiase mici.La amiaza se odihnesc la adapostul mohorului înalt,însa au o preferinta la odihna pentru frunzele de bostan.
Pe buna dreptate din spusele multor specialisti care s-au ocupat de studiul sau ,se considera a fi o pasare isteata. In cazul în care perechea cu puii se simt amenintati de vreun pericol ,parintii topaie si lasa aripile jos în fata dusmanului, imitând o pasare ranita pâna când puii se pun la adapost apoi îsi i-au zborul.
Perioada de vânatoare a potârnichii este 15 septembrie -31 decembrie.
Munitia recomandata este cea de 2,5 mm.
Metodele de vanatoare sunt:la picior cu câine sau fara si la goana.
Bineinteles ca cea mai spectaculoasa metoda este cea la sarite cu câinele pontator,în care câinii isi pot etala toate simturile olfactive si toata capacitatea de cautare si efort.
Aici la aceasta metoda de vânatoare trebuie tinute seama de unele sfaturi :
-este bine sa se înainteze cu vântul în fata
-se trage individual de regula la pasarile din capul stolului
-dupa executarea focului se urmareste din priviri cârdul pentru descoperirea unor eventuale piese ranite care din cauza unor hemoragii mai usoare sunt capabile sa mai faca câtiva zeci de metri în zbor
-nu este bine sa se traga de la distante mari,probabilitatea de a rani multe pasari si a nu fi recuperate fiind destul de pronuntata dar si din cauza ca în multe cazuri ramân exemplare izolate care v-or sari de mult mai aproape de vânator.
Un vânator raspunzator nu va urmari stolul mai mult de doua ridicari,deoarece se cunoaste faptul ca dupa mai multe ridicari pasarile obosesc si se lasa blocate.În acest mod un  vânator iresponsabil ar decima un întreg stol.
Având în vedere aspectul ca numarul de cocosei este mai mare decât cel al gainuselor si cei ramasi fara pereche stânjenesc closca pe cuibar,în unele tari occidentale se practica o metoda de vânatoare specifica cu câinele dupa desfacerea în perechi.Se înainteaza cu câinele iar la ridicarea pasarilor,perechea zboara întotdeauna în aceeasi directie,iar cocosul stingher în  alta ,acesta din urma fiind extras de catre vânator. Tot în tari unde cultura cinegetica a ajuns la rang de patrimoniu, se folosesc metodele Easton si colivia engleza, primul constând în recoltarea oualor de pe cuiburile periclitate de anumiti factori si introducerea în incubatoare, iar în locul lor se pun oua artificiale, pâna aproape de ecloziune când se revine cu ouale naturale în cuiburile, marcate dinainte, iar cea de-a doua este crestera pasarilor în sistem semisalbatic ce imita biotopul potârnichilor, în tarcuri acoperite situate pe câteva hectare de teren.
Pentru identificarea potârnichilor mai ales iarna se poate stabili teritoriul unui anumit cârd dupa gramezile de gainat lasate din timpul noptii, sau dupa urmele pârtie care la stolul de potârnichi merg în paralel,fiind de fapt si ceva mai mici urmele, decât la fazan.
Reactioneaza destul de bine la hrana complementara.Cea mai indicata hrana este “uiumul” ,adica resturile ce ramân la mori în urma procesului de triere a cerealelor.Sa punem pasiunea si dragostea fata de vânat, în sprijinirea acestei  pasari cu statura semeata si îndârjire mândra în încercarea de a mentine vecinic, neamul sau.

Autor, tristan