Vanatoare in Romania

vanatoare pentru vanatori, vinatori pentru vinatoare
Articolul precedent:   Articolul urmator:

PREPELITA (Coturnix coturnix)

prepelita

”Prepelita-pistrita, dar mai pistriti îs puii prepelitei pistrite”.
O pasãre micã cu un suflet mare face sã rãsune holdele. Apoi dupã ce si-a durat cuibul si si-a crescut cu multã grijã si-ndoitã dragoste puisorii, veghindu-le pârguâtul, pitpalacul, care s-a prefãcut în prepelitã dolofanã, adunã patimile celor dintâi vânãtori ai verii, stârnindu-le câinii si pustile. Si dacã a trecut cu bine impasul îsi gãteste aripile pentru cãlãtoria cea mare a neamului sãu, cãlãtoria care o va purta tãcutã peste mãri si tãri.
”Pit-pi-tic; pit-pa-lac; am fost si am plecat”.
Am sã mai vin si la anul, bucurând mosnegii care, auzindu-mã, stiu cã vor mai avea un an bun înaintea lor…”

-Eugen Jianu-

Prepelita (Coturnix coturnix) face parte din ordinul Galliformes, familia Phasianidae, fiind cea mai micã reprezentantã a acestei familii la noi în tarã. Mult îndrãgitã prin popor prin cântecul sãu arhicunoscut din perioada secerisului a dat viatã multor povesti si cântece. Apare sub multe denumiri diferite de la o regiune la alta: pitpalac, pipãlac, potpalacã, pitpediche, taptalagã.

Sub aspectul înfãtisãrii prezintã caracterele generale ale ordinului din care face parte, adicã picioare puternice adaptate mersului pedestru, aripi scurte si rotunjite caracteristice zborului pe distante scurte (cu toate cã zborul de migratie infirmã oarecum aceastã ipotezã), ciocul încovoiat si puternic. Dimorfismul sexual este destul de slab evidentiat însã sunt câteva elemente de identificare,din pãcate de multe ori dupã declansarea focului de armã. Culoarea generalã a penajului este într-o nuantã de brun-ruginie. Spatele este brun cu mai multe rânduri de benzi transversale întrerupte de culoare neagrã si brun deschis. Pe crestet si deasupra fiecãrui ochi au o dungã de culoare mai gãlbuie, iar pe burtã sunt evidentiati fulgii de culoare cenusie femele si de brun la mascul pigmentat la ambele sexe cu pete de culoare alburie. Picioarele au culoarea roz-gãlbui, ciocul negru la bãrbãtus si suriu la gãinusã, iar ochii brun închis. Pigmentatia gâtului variazã în functie de sex si vârstã. La mascul iese în evidentã o patã de culoare neagrã sub bãrbie iar la femele de culoare rosieticã. Un lucru se pare este cert acela cã masculii bãtrâni au gâtul în întregime de culoare neagrã. Coada este scurtã formatã din 12 pene.

Greutatea corporalã a prepelitei variazã între 120-150 g atingând apogeul prin septembrie înainte de perioada de migratie.

Pãsãri migratoare , de fapt singura din familia sa, sosesc în tarã începând cu prima decadã a lunii aprilie, însã majoritatea pãsãrilor vin cam pe la mijlocul lui april, iar plecarea de toamnã începând chiar cu luna august, marea masã, însã, pleacã prin jurul datelor de 5-20 septembrie la care se adaugã stolurile venite mai din nord. Migratia de toamnã depinde mult si de cursul vremii. Biotopul preferat îl constituie sesurile întinse cu culturi alternante, cu predilectie grâu si secarã alternate cu fânete care abundã de seminte, dar urcã si prin zona dealurilor.

Este o pasãre poligamã, împerecherea având loc imediat dupã sosirea din migratie. Cloceste doar femela, masculul neparticipând nici la cresterea puilor, fiind pe tot parcursul perioadei de cuibãrit si de crestere a puilor foarte nervos si brutal deranjând adeseori gãinusa, pentru o nouã împerechere. Prepelita depune si douã ponte pe an, au fost însã cazuri si de trei în cazul pierderii premature a unora dintre ele. Cuibul rudimentar construit din câteva fire de vegetatie uscatã într-o micã adânciturã este ascuns bine printre ierburile înalte. Depune un numãr de 7-15 ouã de culoare gri închis cu dese pete negre. Perioada de incubatie este de 16-21 de zile. Puii la eclozare sunt nidifugi cu puf gãlbui dedesubt si portocaliu pe spinare si cu o patã neagrã pe frunte. Dupã câteva ore pãrãsesc cuibul urmându-si mama în cãutare de hranã. Cresc foarte repede, la vârsta de 3 sãptãmâni sunt capabili de zbor iar la o lunã au aproape dimensiunea pãrintilor. Sporul anual depinde mult de capriciile vremii, puii fiind sensibili la frig si la ploile repezi de varã. În primele zile de viatã puii consumã exclusiv hranã de origine animalã, apoi sunt învãtati de cãtre mamã cum sã culeagã boabe si seminte.

Hrana prepelitei este constituitã din seminte de grâu, secarã, trifoi, mohor, sorg, costreie, ghizdei sãlbatic si alte feluri de plante semintoase , apoi nenumãrate insecte, larve si viermisori, în ultima perioadã de timp, înainte de plecarea în migratie îngrãsându-se într-un timp foarte scurt.

Dusmanii traditionali sunt rapitorii cu pene si pãr, în ultima vreme înmultirea numãrului de câini si pisici vagaboande, apoi modernizarea si chimizarea agriculturii, distrugerea pontelor prin cosirea timpurie a fânetelor si trifoistilor, pentru aceastã culturã prepelita manifestând o atractie aparte.

Glasul sãu este binecunoscut prin acea onomatopee ”pit-pa-lac” care a devenit si denumire. Mai aproape de sunetul real ar fi ” pit-piddit” si ”pic-pervic” silabe scoase de fapt de mascul si care se aud într-o cadentã repetatã de seara pânã dimineata în largul câmpurilor. Femela scoate sunete mai slabe, ca rãspuns la chemarea masculului sau când îsi alarmeazã puii în caz de pericol si apoi îi stânge înapoi.

Au auzul si vãzul foarte dezvoltate.

În perioada de migratie cãlãtoresc doar noaptea, estimându-se cã ating o vitezã de 70 km/h strãbãtând Marea Mediteranã în 7-8 ore, zburând la joasã înãltime deasupra valurilor. De fapt de la aceastã cãlãtorie i se trage multe necazuri acestei micute vietate dar atât de cãutatã de cãtre oameni. Se pare cã încã si astãzi este capturatã cu plasele pe tãrmurile Mediteranei si vândutã la bani buni prin marile porturi comerciale, cu toate prevederile si restrictiile impuse de forurile abilitate. Aceastã practicã a dus la scãderea drasticã a efectivelor de prepelite la nivel global.

Numeroase obiceiuri însotesc existenta si traiul acestei pãsãri. Iese dupã hranã cu predilectie dimineata si seara, pe timpul zilei stând ascunsã prin porumbisti, subt frunze de dovleac si alte locuri umbroase. Se ridicã greu în zbor preferând mersul pe jos, strecurându-se cu mare usurintã prin vegetatie, cu gâtul îndesat si dând din cap la fiecare pas. Nu intrã în pãduri si nu stã niciodatã pe arbori. Are o mare plãcere a se scãlda prin tãrâna uscatã. Scormonesc cu ghearele pãmântul în cãutare de mâncare. La ivirea unui pericol rãmân împietrite în locul în care au fost surprinse ascultând cu atentie si nu se miscã pânã nu au siguranta cã a trecut primejdia. Cautã sã-si amenajeze cuibul aproape de o sursã de hranã pentru a nu fi nevoite sã lipseascã mult de pe cuibar, iar setea si-o potolesc sorbind picãturile de rouã de pe firele de iarbã.

Se practicã diferite metode de vânãtoare: cea mai spectaculoasã si încântãtoare este cea cu câinele de aret dimineata devreme sau seara un adevãrat spectacol al simtirilor din partea tuturor combatantilor. Tirul nu este dificil , zborul prepelitei fiind pe orizontalã aproape de pãmânt si pe distante scurte, zborul fiind greoi din cauza greutãtii si grasimii acumulate pentru cãlãtoria de migratie. Se mai practicã si vânãtoarea la sãrite fãrã câine sau cu gonasi în linie. Pe vremuri se mai vâna si cu chemãtoarea confectionatã artizanal, vânãtorul asteptând în picioare lângã porumbisti apropierea prepelitei, apoi plecând în directia unde se vedea miscându-se iarba si ridicând pasãrea. Nu putem afirma cât de legalã este aceastã metodã.

Cu toate pierderile suferite de aceastã specie prin prinderea lor pe tãrmuri când sunt în incapacitate de a mai zbura, prin  distrugerile provocate de agricultura intensivã mecanizatã, iluminatul nocturn si alte cauze, rãmâne totusi un vânat accesibil multor vânãtori si deosebit de pretuit prin frumusetea sa în compania câinilor, apoi prin iscusinta gastronomilor si nu în ultimul rând pentru cã este primul vânat al sezonului dupã o pauzã de duratã a pustilor.

Perioada de vânãtoare este: 15 august- 31 decembrie. Cu toate cã se pare cã în unele zone la jumãtatea lui august prepelitele au si plecat, mãsura aceasta  a fost beneficã pentru specie, deoarece de multe ori puii din ponta a doua erau insuficient dezvoltati.

La vânãtoarea de prepelite se folosesc alice de 2 mm, cu încãrcãturã normalã, deoarece distanta la care se trage nu este prea mare.

Autor, tristan

Tags:

Comentariile sunt suspendate.