“Pasarea tainelor si a luceferilor; împlinire a primaverilor si a toamnelor.
Nimeni- desi multi au privegheat- nu se poate lauda ca i-a vazut ori ca i-a auzit venirea sau plecarea. Putini-desi multi îl jinduiesc- se pot lauda ca îi cunosc întru totul traiul cel de toate zilele.
Doi ochi mari, negrait de negri si de adânci, scaldând în ei crepusculul zorilor si al amurgului. Aripi care îl poarta maestru în zbor prelins peste crestetele tufanilor sau crengisul copacilor, ferindu-l astfel de pleasna pustii.
O chemare si un îndemn de dragoste –quorr-puisc– în popasul de primavara; mutenie si un fluturat de ramas bun în popasul de toamna.
Trofeul, purtat cu îndreptatita mândrie de catre cei alesi printre ahotnici, al celor cunoscatori si pretuitori între maiestrii: pensulele….” – Eugen Jianu

Putine specii de vânat au facut obiectul atâtor studii si cercetari,si cu atât mai mult cam tot atâtea legende o înfasoara înca într-o aura de mister. Acest fapt îl certifica cu siguranta unicitatea fiecarei vânatori, pasiunea sitararilor si nu în ultimul rând o seama de aprecieri si denumiri pe care le-a primit de-a lungul timpului,precum frumoasa aurie sau regina padurilor.

Sitarul de padure sau becata pe denumirea stiintifica Scolopax rusticola face parte din ordinul Limicolae, din care face parte o mare varietate de pasari, cu care sitarul de padure se înrudeste anatomic,dar în acelasi timp se deosebeste fundamental ca si obiceiuri si locuri de trai, alcatuind singur genul Scolopax. Alte denumiri populare: sîtar, ciocanea.
Este o pasare migratoare, în tara noastra fiind în trecere, putine exemplare ramânând sa cuibareasca la noi. Ornitologii si biologii au identificat de-a lungul timpurilor zonele de migratie ale sitarilor,însa din ultimele estimari ale cercetatorilor se pare ca au loc schimbari ale culoarelor de migratie, odata cu modificarea semnificativa a climei. Un sitar poate zbura într-o noapte pâna la 500 de km.

Ca aspect fizic este inconfundabila în comparatie cu alte pasari, cu ochi mari parca adaptati traiului de noapte , care îi asigura o vedere radiala de aproape 360 de grade, dar cu care vede excelent si ziua, dovada fiind zborul sau de aparare în fata omului sau câinelui, cu urechile asezate sub ochi, si ciocul lung specific, sur-negricios cu care scotoceste pamântul reavan în cautare de larve si râme ,hrana sa de baza. Penajul de culoare ruginie patat cu diferite nuante, pe spate brun-ruginiu înorat iar în partea ventrala alb-brunatic.roscat, este în simbioza cu mediul în care traieste, asigurându-i o camuflare perfecta în fata dusmanului. Fruntea este cenusie-galbuie, având pe mijlocul crestetului o banda longitudinala neagra. Coada este neagra, cu pete laterale ruginii, dedesubt fiind alburie. Picioarele suriu-roze.

Cele mai dezvoltate simturi sunt vazul si auzul. Sitarul nu are nici-o preferinta fata de o anumita specie de arbori putând fi gasit de la padurile de molid, la cele de salcâmi sau mesteacan si arini. Prefera padurile care au în componenta subarboret bogat ramificat in vecinatate cu fânate sau pasuni. Interesant este simtul nemaipomenit dupa care se lasa fara greseala, în zone umede si în preajma izvoarelor si pâraielor.

Se stie faptul ca se întovaraseste în migratie cu sprintenele codobaturi,apoi la munte se spune ca au sosit atunci când se aude glasul mierloiului seara si la campie când încep sa cânte ciocârliile. Nu sunt de ignorat nici indiciile din observarea florei spontane, adica în momentul cand erumpe floarea galbena de corn sau atunci când incepe aparitia pufului pe mâtisorii de salcie. Apar mai de timpuriu în sud si întârziind destul de mult în zonele muntoase, perioada de trecere fiind în intervalul 10 martie – 15 aprilie. Daca dupa un timp friguros urmeaza vreme calda, pasajul va fi mai scurt si mult mai abundent, ca si numar de pasari, iar daca vremea va fi mai calda atunci pasajul va fi mai de lunga durata si cu un numar mai mic de sitari.

Cuibul este depus pe pamânt într-o adâncitura captusita cu vegetatie din jur. Depune o ponta,întotdeauna de 4 oua, rar când depune a doua si cu un numar mai mic de oua,de obicei, trei, doar atunci când o pierde pe prima în totalitate. Ouale sunt depuse la interval de 2-3 zile între ele. Femela cloceste singura timp de 21-23 de zile. Dupa eclozare puii parasesc imediat cuibul stând tupilati prin împrejurimi si hraniti de adulti timp de 10 zile, dupa care puii sunt capabili sa faca salturi în zbor. Devin independenti la vârsta de sase saptamâni. O particularitate este ca odata parasit cuibul nu mai revine la el. În caz de amenintare îsi acopera puii cu frunze sau îi ia în zbor tinându-i strâns între picioare(sau semnalat cazuri când a transportat doi deodata!). Dupa cuib se ridica fluturând din aripi aproape pe verticala si tipând asemeni glasului de gaita. Sitarul este sanitarul sau propriu. Au fost împuscate exemplare care aveau pe picior un bulgare de pamânt strâns cu fire de iarba,sub acesta descoperindu-se o rana sau chiar fractura, deci rolul bulgarelui fiind de bandaj.

Hrana de baza sunt râmele dar si larve, insecte, melci. Obisnuieste sa-si caute hrana pe sub stratul de frunze în putrezire, în pamânt sau scormonind prin lasaturile de vite de pe pasuni. Digestia sa este foarte rapida, având nevoie de o cantitate destul de mare de hrana.

Nu cu mult timp în urma s-a stabilit interzicerea vânarii sitarului primavara, dar cred ca merita totusi precizate câteva aspecte legate mai ales de ritualul de împerechere.
Distingem doua tipuri de zbor si glas în pasajul de primavara. Glasul de cautare a semenilor numit si « corait » unde zborul este destul de lin si se aude de la circa 100-120 m distanta si apoi glasul numit « piscuit »,si care se aude în timpul zborului de parada sau nuptial, distingându-se de la circa 300-500 de m distanta, viteza de zbor fiind mare si prezentând tot felul de caderi si volte. Dimineata jocul de împerechere dureaza aproximativ 15 minute.
Daca mai nou s-a renuntat frumusetea pândei de seara, primavara, singura metoda de vânatoare este cea la picior cu ajutorul câinelui pontator, toamna la trecerea sitarilor spre locurile de iernat. Este o vânatoare spectaculoasa prin prisma duelului dintre cei doi combatanti, sitarul fiind cunoscuta ca o pasare ce rezista mult aretului, de multe ori în fata câinelui mergând pe jos saltând din când în când în zbor câtiva pasi pentru a se pierde urma ( s-au observat cazuri când sitarii au fost vazuti înotând prin apa pentru a scapa de urmarire). Toamna, zborul sitarilor este direct, iute si fara schimbari bruste.

Referitor la munitia cu care se trage este de la 2 mm la 3 mm .Se gasesc mai multe informatii referitoare la tipurile de cartuse. Cele mai recomandate ar fi cele dispersante : cartus fara pahar sau cartuse cu alice discoidala si cubica, ARX sau în cruce.

Perioada legala de vânatoare este 1 septembrie – 28 februarie.

Trofeul neconventional îl constituie penita pictorului.

Autor, tristan